Octav Pancu-Iaşi – Timpul stă în loc? (I)

Nume relativ cunoscut în presa pentru copii şi tineret (îl găsim de pildă în numărul 123 din 26 august 1948 al revistei Licurici, unde semnează schiţa Prietenie), Octav Pancu-Iaşi debutează în anul următor cu placheta Timpul stă în loc? Era el însuși foarte tânăr (născut în 1929), dar precocitatea nu era deloc rară la scriitorii afirmaţi în primii câțiva ani ai regimului recent instalat. Titlul, în aparență grav, nu este al unei lucrări filozofice sau de știință popularizată, ci al unei cărticele de versuri moralizatoare pentru copii, iar schema epică e redusă la elemente esenţiale.

Eroii povestirii versificate sunt doi puşti de şapte ani, doi eroi contrastanţi, Nicu şi Sandu, cu aspect fizic diferit:

Nicu şi Sandu...

     Uite-i în carte.

Sandu-i înalt,

     Nicu-i bondoc;

Nicu, de şapte,

Sandu, de şapte

    fac patrusprezece ani la un loc!

Înfăţişarea exterioară nu contrazice stereotipul uzat cu „grasul” şi „slabul” pe care îl vom găsi, peste câțiva ani, și la cuplul Tică/Rică din cărțile lui Leonid Petrescu. Nicu este caracterizat printr-un comportament bradipsihic, incapabil de acţiune, vecin cu abulia, într-un cuvânt, un leneş sadea; Sandu, în contrapondere, este tahipsihic, activ, plin de iniţiativă, harnic şi silitor. Nicu nu se poate decide să se dea jos din pat (drept e și că ora de trezire este șase dimineața, ceea ce poate stârni simpatia unei părţi a publicului):

Este ora şase!

Un cocoş moţat

A strigat odată de-a trezit şi... ceasul! [...]

„E devreme încă

Soarele abia

Laptele şi-l bea...

Să mai trag un somn...

Unul mic, un pui...”

Odată trezit, Nicu are de rezolvat o multitudine de sarcini (mai întâi să se scoale şi să se spele, apoi să aducă lemne, să meargă la şcoală...) însă nu reuşeşte să urnească mai nimic. Partea interesantă e că băiatul trăieşte sub permanenta ameninţare a timpului, conştientizează faptul că e ocupat („Pii, ce treabă multă mă aşteaptă! Vai!”), dar e ca paralizat, timpul zboară, iar el rămâne mereu în urmă, înnămolit în inacţiune. Eforturile ineficace şi dezorganizate ale lui Nicu par să facă parte din tabloul clinic al unei tulburări de funcție executivă.

Sandu e imaginea în oglindă a lui Nicu şi nu are parte de stresul care îl paralizează pe celălalt erou, reducându-l la inacţiune. Nu e nimic misterios la mijloc, e doar o chestiune de planificare. Sandu îşi întocmeşte totdeauna planul pentru a doua zi, ceea ce îi limpezeşte mintea, îi conferă tonus şi îi uşurează acţiunile:

„Mă trezesc la şapte şi mă spăl, mă-mbrac,

ceaiu-l beau (sau lapte), patu-apoi mi-l fac,

tai un braţ de lemne, umplu şi găleata,

îmi aşez ghiozdanul şi la opt sunt gata... 

Gata pentru şcoală. (Lecţia o ştiu!)

Fix la ora unu de la şcoală viu. 

Până pe la şase, scriu şi-nvăţ - pe urmă...

Ţin’te Sandu foot-ball, ţurcă şi şodron!

(La săritul caprei sunt chiar campion!)”

Secretul succesului stă, aşadar, în planificare. Intenţia propagandistică este evidentă: în România noile autorităţi comuniste introduseseră economia planificată, iar în 1949 (anul apariţiei cărţii de faţă) şi în anul următor se lucrase pe baza planurilor anuale (planul cincinal avea să fie introdus în 1951). Cititorul ar fi trebuit să rețină, desigur, că a fi leneş e un lucru rău, după cum a fi harnic e, prin antiteză, o calitate demnă de laudă. Până aici nici n-ar fi mare deosebire faţă de etica protestantă a muncii, iar în carte importanţa muncii e ilustrată recurgându-se inclusiv la metafore animaliere (oarecum banale) cu vietăţile din ogradă. Clou-ul este însă dat de ideea de planificare, concept destul de abstract şi greu de explicat copiilor, cu care autorul se luptă cum poate, şi pe care editorul îl ilustrează cu un desen cu sens foarte direct:

Receptarea în presă a volumului a fost nu lipsită de asperităţi, după cum vom vedea în partea a doua a postării. Această postare o înlocuiește pe cea inițială, din 29 octombrie 2014. 

Autorul desenelor nu este menţionat nicăieri.