Din cărţile pentru copii ale anului 1949 (II)

Ghicitoarea, specie literară populară mai ales printre copiii mici, este ilustrată în 1949 de placheta Hai, ghiceşte, cine-i?[1] de J. Mihail. Ghicitorile (în parte apărute deja în diferite numere ale revistei Pogonici) sunt structurate ca grupuri de 7-8 distihuri, fără titlu, iar referentul lor e de regulă uşor de identificat. Informaţia oferită pentru rezolvarea ghicitorii e bogată, adesea redundantă. Iată cum începe ghicitoarea care are ca soluţie „veveriţa”, din care se vede că cititorul dispune de suficiente informaţii pentru a ghici, chiar înainte de a citi toate versurile, mai ales că are la îndemână indicii suplimentare din desenul însoţitor:

            

              Cine-şi spală dimineaţa

              Toată blana, toată faţa?

 

              Şi apoi zglobiu coboară

              Din scorburi, afară?

 

              Cine-i neastâmpărată,

              Mică, mică şi roşcată?

 

              Prin pădurea-ntunecoasă?

              Coada cui e-aşa stufoasă? etc.

 

Ca distribuţie semantică, multe din ghicitori au ca răspuns animale (ciocănitoarea, iepurele, veveriţa, şarpele, ursul), dar şi elemente ale vieţii urbane moderne (tramvaiul, aparatul de radio, telefonul, avionul), iar volumul este în ansamblu atrăgător şi echilibrat. Lucrarea lui J. Mihail este apreciată, dintre teoreticienii momentului, de Egon Weigl[2], satisfăcut de modul în care e utilizată creaţia inspirată din folclor pentru instruirea copiilor. Nu foarte mulţumit este, dimpotrivă, Ovid Savin[3], care nu vede în ghicitorile din volum un instrument valoros de educaţie şi cunoaştere, pentru că cele 16 versuri care alcătuiesc o ghicitoare sunt prea numeroase:

 

Totuşi o întrebare ni se pune: oare cele 16 versuri care constituie o ghicitoare nu sunt prea numeroase? Atenţia copilului nu se poate concentra pentru a aduna toate caracterele înfăţişate într-un singur tablou astfel ca să poată răspunde cu un singur cuvânt, sau, dimpotrivă, numărul prea mare de imagini nu-l trimite de fiecare dată spre un alt răspuns, încât la sfârşit copilul să nu mai ştie ce să spună? Socotim că este o carte prea grea, chiar dacă copilul are 10 ani. şi apoi ne mai punem întrebarea dacă prin aceste ghicitori copilul învaţă să cunoască o lume nouă. Desigur că nu învaţă.

---

[1] Editura Tineretului (Literatura pentru copii), ilustraţii V. Crivăţ.

[2] Pe drumul unei noi literaturi pentru copii, în Contemporanul nr. 185 din 21 aprilie 1950.

[3] Cu privire la literatura pentru copii, în Iaşul nou nr. 5-6 (septembrie) 1950.