☺☺ Azar Nafisi - Citind Lolita în Teheran

Cinefilii rafinaţi vor strâmba din nas riscând să facă deviaţie de sept când voi pomeni o scenă din Sex and the City 2, una pusă mai pe la sfârşit, unde apare un grup de femei musulmane care, în secret, se întrunesc pentru a se îmbrăca occidental şi pentru a citi cărţi interzise dreptcredincioşilor. Nu ştiu cât de mult adevăr e în asemenea întâmplări, dar se pare că fără foc n-ar fi ieşit fum. Cartea lui Azar Nafisi, Citind Lolita în Teheran (Editura RAO, 2008), merge pe aceeaşi linie şi ne prezintă povestea unor doamne din capitala Iranului (nota bene, republică islamică cu toate rigorile genului) care se întâlnesc într-un fel de club de lectură clandestin şi poartă discuţii despre cărţile citite.

Cum s-a ajuns aici? Autoarea (scrierea e, făcând abstracţie de numele schimbate, autobiografică) şi-a luat doctoratul în literatură la o universitate americană şi a revenit în Iran, plină de entuziasm şi dornică de a transmite şi altora din învăţătura primită. Suntem la sfârşitul anilor '70 şi încep frământările care culminează cu revoluţia, răsturnarea şahului şi proclamarea regimului islamic. Libertatea de expresie, atâta câtă era în regimul autoritar dar în esenţă secular al monarhului, dispare văzând cu ochii. Azar Nafisi trece de la o universitate la alta şi experimentează pe propria piele strângerea laţului (va fi nevoită în cele din urmă să părăsească ţara). Noii guvernanţi închid librării, interzic cărţi şi autori, impun veştmintele islamice, introduc restricţii draconice în privinţa manifestărilor culturale. Dată afară de peste tot din cauza comportamentului său de om liber, neîncorsetat în dogme, autoarea înfiinţează un cerc de lectură la ea acasă. Va chema şapte din fostele ei studente, cu care va dezbate, timp de vreo doi ani, câteva cărţi problematice sub aspectul relaţiilor dintre sexe sau al statutului femeii: Lolita lui Nabokov, Marele Gatsby de Scott Fitzgerald, romane de Henry James sau Jane Austen.

Discuţiile propriu-zise despre cărţi nu dezvăluie mari profunzimi de analiză şi sunt interesante doar în măsura în care ele servesc drept revelator pentru mentalitatea tinerelor iraniene, confruntate deodată, literaturiceşte măcar, cu Occidentul. Dacă fetelor li se poate scuza naivitatea, autoarei e mai greu să-i treci cu vederea analizele uneori plate, alteori potrivite ca nuca-n perete. De pildă, înfierând personajul Humbert Humbert din Lolita pentru chinurile la care o supune pe eroină, Nafisi trece la cestiunile politice ale zilii şi îl compară pe atotputernicul ayatollah al Iranului cu opresorul Lolitei. Cum ar veni, ayatollahul e Humbert, iar Lolita, biata ţărişoară fostă a Persiei. Mie imaginea mi s-a părut de prost gust, dar poate altora le-o plăcea.

Partea extra-literară e ceva mai interesantă. Azar Nafisi prezintă destul de amănunţit modul în care a evoluat (sau involuat?) societatea iraniană sub presiunea islamiştilor. E bine să se înţeleagă că instaurarea dictaturii ayatollahilor nu s-a făcut peste noapte, ci a fost un proces care a durat câţiva ani buni, cu impunerea unei cenzuri dure şi cu strangularea treptată a libertăţilor individuale şi impunerea de noi restricţii zi de zi. Detaliu grotesc, dar nu mai puţin real: şef al cenzurii filmelor a devenit un... orb. Poate nu-i rău să luăm şi noi aminte la unele din lucrurile astea, nu de alta, dar şi în România puterea politică pune şaua lent dar sigur pe din ce în ce mai mulţi din cei care i se opun. În fine, desigur că există o cheie feministă în care se poate citi foarte confortabil această carte. Nu m-a atras niciodată feminismul (după cum nu mă atrag nici machismul sau alte „isme“ mai mult sau mai puţin în vogă), aşa că am preferat să iau şi eu din carte ce mi s-a părut cu adevărat interesant: mecanismul instalării opresiunii generalizate.

☺☺☺ Cătălin Dorian Florescu - Maseurul orb

Progresul, scrie Flaubert în Dicţionarul de idei primite de-a gata, e întotdeauna rău înţeles şi prea grabnic. E o afirmaţie la care ar subscrie probabil şi Ion Palatinus, personajul central din Maseurul orb al lui Cătălin Dorian Florescu (Polirom, 2007). E, după cum o spune şi titlul, maseur şi a orbit în adolescenţă. Duce o existenţă insolită la Moneasa şi are o bibliotecă fabuloasă, iar oameni de toate vârstele şi condiţiile sociale îi citesc şi îi trimit înregistrările pentru a-l ajuta să-şi satisfacă pofta insaţiabilă de lectură.

Dacă maseurul e personaj central, romanul are şi un personaj narator, Teodor Moldovan, individ fugit din România ca adolescent în condiţii dramatice în timpul comunismului. Stabilit cu părinţii în Elveţia, Teodor lăsase în urmă o iubită, Valeria, în căutarea căreia vine după 20 de ani. A ajuns între timp un om de afaceri de succes şi vinde sisteme de securitate. Căutările i-l vor scoate în cale pe Ion, care nu va întârzia să exercite asupra lui aceeaşi fascinaţie pe care o exercită asupra multora din semenii lui. Teodor renunţă, cel puţin temporar, la scopul iniţial al călătoriei şi se stabileşte, practic, la Moneasa, intrând în anturajul lui Palatinus şi are parte de tot felul de plăceri ale vieţii mizere dusă de oamenii din părţile locului. Un fel de Hans Castorp româno-elveţian, mutatis mutandis? Poate.

Ion Palatinus e un autodidact reacţionar şi ascet, care respinge oripilat progresul şi chiar va încerca, cu naivitate, să se opună construirii unei şosele care să lege Moneasa de marele oraş din vecinătate. Alte idei îl pun pe el în mişcare. Urmând (inconştient?) drumul înfundat al lui Noica, maseurul se înconjoară de discipoli („filozofii“ lui), patru tineri pe care nădăjduieşte să-i instruiască, pentru ca şi aceştia să poată face la rândul lor prozeliţi care să propage cartea în rândul maselor. Cum e de aşteptat, experimentul eşuează, iar Palatinus se confruntă cu realitatea prozaică, fără a părea, cel puţin o bună parte din roman, s-o conştientizeze.

Biblioteca lui Ion Palatinus, zeci de mii de volume înghesuite în două cămăruţe de bloc sordid, muncitoresc, alcătuieşte paradoxal un locus amoenus. Ion, Teodor şi discipolii poartă discuţii lungi şi contradictorii pe marginea unora din cărţi. Se dezbat mai ales Cioran şi Camus, dar nu lipsesc aluzii la mulţi alţi autori. Din păcate, nivelul discuţiilor e destul de modest, cu exprimări aforistice care trimit uneori parcă la banalităţile preţioase tip Paulo Coelho („frumosul e atunci când o carte sună bine“ sau „un autor bun e şi un bun observator“ sunt numai două mostre).

Cu toate astea, cartea lui Cătălin Dorian Florescu îşi are reuşitele ei. Printre acestea se numără evocarea experienţei de Entfernung a exilului (însuşi autorul a părăsit România ca adolescent şi îşi scrie cărţile în germană). Mai e şi naraţiunea alertă fără a fi neglijentă şi care rezervă nu odată surprize pe care, desigur, n-am să le dezvălui aici. Pot totuşi să spun că Teodor venise din Elveţia la volanul unui Audi şi îmbrăcat într-un costum englezesc ireproşabil. Soarta costumului e chiar una din evoluţiile surprinzătoare, chiar dacă mulţi cititori vor vedea mai ales biblioteca şi vor gusta discuţiile despre cărţi şi idei purtate acasă la maseur.

☺☺☺ Ioana Pârvulescu - Viaţa începe vineri

Cu Viaţa începe vineri (Humanitas, 2009) Ioana Pârvulescu a făcut pasul de la istorie (literară, a vieţii cotidiene şi a moravurilor) la roman. Pas însemnat, desigur, dar pe care l-au făcut, în epoci şi împrejurări diverse, şi alţii, de la G. Călinescu/Lovinescu la Constanţa Vintilă-Ghiţulescu. Faux pas? Rămâne să stabilească cititorii, căci de la complezenţa criticilor nu cred că putem avea mari aşteptări.

Coloana vertebrală a romanului o constituie însemnările din jurnalul Iuliei Margulis, o tânără bucureşteană, fiică de medic sărac, care acoperă intervalul dintre 19 şi 31 decembrie 1897. Sunt două săptămâni bogate în evenimente, şi asta pentru că la cuvenitele pregătiri de sărbători se adaugă o suită de evenimente senzaţionale, care se pun în mişcare odată cu descoperirea în zona Băneasa a doi tineri bărbaţi, unul grav rănit (şi care va muri peste câteva zile fără să fi apucat să-şi spună povestea), altul leşinat, dar aparent amnezic în mod selectiv.

Poliţia nu doarme. Conu Costache Boerescu, mai aproape de imaginea unui aristocrat decât de cea a unui poliţai clasic, anchetează cazul şi în curând se stabileşte identitatea celor doi tineri, Dan Kretzu (supravieţuitorul) şi vlăstarul familiei de moşieri Ochiu-Zănoagă (cel ucis). Să fi fost un duel? În epocă asemenea confruntări nu lipseau, iar autoarea ne introduce în scandalul la ordinea zilei provocat de duelul dintre Nicu Filipescu şi George Lahovary, soldat cu moartea celui de al doilea. Se va contura, încetul cu încetul, o poveste destul de complicată, cu răsturnări de situaţie, având în centrul ei o icoană de mare valoare, dispărută după afacerea Ghenadie Petrescu, mitropolitul răsturnat din scaun.

Iulia, sigur une fille bien rangeé, citeşte Vanity Fair în original, se întreabă cum s-ar traduce mai bine titlul în româneşte şi scrie despre tot felul de întâmplări mărunte. Nu lipseşte consemnarea zbuciumului provocat de sentimentele pe care le are faţă de Alexandru Livezeanu, desigur tânăr, bogat şi sfărâmător de inimi, dar şi implicat în afaceri destul de puţin ortodoxe.

Viaţa începe vineri, ne spune titlul cărţii şi nu trebuie să luăm asta drept o observaţie polemică la adresa cronologiei din Cartea Facerii, ci ca simplă afirmaţie ce ţine de începutul unor însemnări care se ambiţionează să cuprindă (pars pro toto) reflecţii despre existenţă, însemnări făcute cu naivitate bine jucată de autoare şi cu veridicitate psihologică. Bine realizate portretele de gazetari ai vremii, dar şi schiţele de oameni mărunţi, vizitii, portari, borfaşi. O figură specială e cea a lui Nicu, un Gavroche bucureştean maturizat de timpuriu, prieten cu Jacques, fratele mai mic al Iuliei şi protejat de familia Margulis.

Mai greu de stabilit cât de originale sunt toate acestea într-o vreme când se fac până şi telenovele inspirate din viaţa de pe la 1900 şi în care apar destule din tipurile umane etalate în romanul Ioanei Pârvulescu. Acribia autoarei în reconstituirea cadrului istoric e, probabil, punctul tare al cărţii, altfel destul de plată din punct de vedere tehnic. Nu că n-ar mai da şi d-sa rateuri. Bunăoară într-un loc ni se vorbeşte de Parcul Carol (suntem la 1897!). Ce contează că parcul a fost amenajat abia în 1900... admiratorii cărţii vor spune că e o simplă licenţă, cei cărora cartea le-a plăcut mai puţin, că e o inadvertenţă de neiertat.

☺☺☺ Cătălin Mihuleac - Zece povestiri multilateral dezvoltate

Cartea lui Cătălin Mihuleac - Zece povestiri multilateral dezvoltate (Cartea Românească 2010) face parte din pletora de volume, filme, emisiuni TV şi bloguri care şi-au propus, mai mult sau mai puţin apăsat, rememorări din comunism, mai ales că au trecut, vorba poetului idolatrizat, ca nori lungi pe şesuri, 20 de ani de la prăbuşirea, fie şi numai politică, a regimului respectiv.

Titlul de pe copertă (ironică aluzie la vechea sintagmă „societatea socialistă multilateral dezvoltată“) ne spune că în volum vom găsi zece povestiri şi nu ne minte. Bucăţile sunt, să înţelegem (de parcă ar avea vreo importanţă), roadele experienţei de viaţă a autorului, om ajuns la 50 de ani, geolog la bază, dar aruncat de valurile post-decembriste pe ţărmurile mai ispititoare ale unei cariere jurnalistice. Schema după care sunt alcătuite povestirile nu e foarte sofisticată. Adesea ele se focalizează pe un personaj ilustrativ pentru o anume categorie, personaj care se descurcă de minune profitând de sistem, toate bune şi frumoase, succes pe toată linia, până când intervine un eveniment care îi strică, să zic aşa, că e la modă, toată karma şi aranjamentele şi îl azvârle cu brutalitate în mizeria cotidiană a oamenilor mai puţin descurcăreţi. Aşa păţesc, de pildă, nea Ghiţă şi nea Vali (cei doi „regi“), unul ospătar într-un vagon-restaurant, celălalt, naş (adică, pentru cine nu cunoaşte terminologia, controlor de bilete la CFR). Nu mult diferită e soarta unui actor care trăia pe picior mare recitând ode iubitului conducător şi care e trecut la munca de jos atunci când face un gest disident, ba mai mult, trăieşte drama ca după 1989 nimeni să nu-i aprecieze meritele de opozant (Actorul iubitului conducător). Nici Viorel Ursu, portar la echipa Politehnica Iaşi nu apucă să se bucure prea multă vreme de binefacerile statutului de vedetă (una din ele fiind, detaliu semnificativ aprovizionarea cu pepsic la discreţie), iar Iulian Cimpoi, grănicer pus să apere cu străşnicie hotarele raiului comunist şi care se dedulceşte la nenumăratele avantaje colaterale ale meseriei, cade cu brutalitate din paradis (P.C.R. în R.F.G.). Nu-s singurele povestiri pe tipicul acesta, dar cred că n-are rost să povestesc cartea - cine-i curios, s-o citească.

Am putea uşor să bănuim că autorul e în esenţă un moralist, dar probabil că spre beneficiul estetic al cărţii ar fi de dorit să ne înşelăm.

Persoanele a căror tinereţe coincide cu perioada comunistă vor rezona, probabil, la consideraţiile lui Cătălin Mihuleac pe seama elementelor care îţi confereau prestigiu social la vremea respectivă. Memorabile sunt paginile consacrate blugilor, articol de îmbrăcăminte aproape mitic şi a cărui etalare îţi dădea aripi. De preferinţă, blugii ar fi trebuit să fie originali, dar dacă nu erau, se puteau găsi soluţii ingenioase (Valsuri şi blugi marca Strauss). Numai la Vasile Ernu cred că am mai găsit pagini atât de emoţionante despre articolele de denim.

Povestirile... lui Cătălin Mihuleac îmbină de multe ori fericit umorul cu nostalgia benignă. Cât timp prozatorul nu iese din domeniul temporal bine delimitat al comunismului, reţeta funcţionează bine. Din păcate, ultimele două proze din volum îşi extind acţiunea şi înspre anii din urmă, iar mecanismul de succes se gripează. Satirizarea unui preot militar capitalist prins cu nişte prostituate în Armata ca un uter îmbracă forme groase şi strică un ansamblu altminteri cu destule reuşite:

- Băi, glumeţule, prietene flocos, ia scoboară matale oleacă din maşină, să ne arăţi o legitimaţie, un act de identitate, un paşaport, ceva! Hai, eliberează ringul, lasă taxiul şi pe domnişoarele prostituate, nu te smuci, că te ia dracu'! Nea şoferu', dă-ne şi matale o mană de ajutor, nu sta şi te uita ca boul la cinema!

Pe scurt, o carte de vacanţă, fără mari pretenţii, fără plonjoane în abis, cu momente bune şi câteva mai proaste. Cei care sunt acuzaţi de nostalgii comuniste se vor putea replia strategic, cu următorul banc:

Doi bătrâni stau pe o bancă în parc şi discută:
- Dom'le, tare bine era pe vremea lui Stalin, mai ţii minte? zice unul.
- Ai înnebunit, dom'le, nu mai ţii minte ce teroare, ce mizerie, ce lipsuri, replică celălalt oripilat.
- Da, dar pe vremea aia aveam şi noi 20 de ani, soseşte răspunsul. 

Un sondaj neştiinţific, tendenţios şi părtinitor

Timp de câteva săptămâni bune am postat pe blog un sondaj totalmente neştiinţific, tendenţios şi, desigur, părtinitor. Întrebarea la care erau rugaţi să răspundă vizitatorii blogului a fost una şi bună: Ce v-ar face să cumpăraţi o carte a unui autor necunoscut? Iată răspunsurile:

1. editura la care apare: 7%
2. coperta: 7%
3. recomandarea unui prieten: 27%
4. recomandarea unui critic literar: 20%
5. recomandarea unui blogger: 11%
6. altceva: 26%

Ce-aş face dacă aş fi în galoşii unei edituri care ţine să-şi vândă zarzavaturile cărţile de pe tarabă şi ar fi să mă iau după un asemenea sondaj? Păi în primul rând răspunsurile la întrebările 1 şi 2 îmi spun că fac bine ce fac, indiferent ce fac. N-are rost să mă străduiesc să îmbunătăţesc calitatea copertelor şi pot să le las aşa sinistre cum sunt. Şi, în general, vorba mult-iubitului nostru popor şi alături de el, a unei cunoscute disidente: merge şi aşa!

Răspunsul la întrebarea 4, conform căruia un număr însemnat de cititori merg pe mâna criticului literar, îmi spune că obiceiul de a trimite cărţi criticilor, în speranţa că ele vor fi recenzate în reviste cu vizibilitate sau la televizor, e bunicel. Desigur, o bună parte din cărţile expediate nu vor fi nici măcar atinse fizic vreodată de criticul-target, dar asta face parte din riscurile asumate.

Cele 11 procente de cititori care s-ar lăsa influenţaţi de recomandarea unui blogger mi-ar spune că fac bine că găzduiesc un blog sau un forum pe pagina editurii. Evident, e suficient ca acestea să existe, n-are rost să mă omor cu actualizarea lor, că mai e mult până să aibă un cuvânt important de spus virtualii ăştia. Cu prietenii însă nu e de joacă (27%). Editură ce sunt, m-aş da de ceasul morţii să mă pun bine cu prietenii potenţialilor mei cititori.

Ar rămâne un neliniștitor de mare procent (26%) al celor care ar fi influențați de acel misterios altceva. Ce poate să spună asta decât că cititorul e o creatură greu previzibilă şi de-a dreptul capricioasă? Dacă mă gândesc bine, nici nu mă merită, pe mine şi cărţile pe care le scot.

Desigur, toate aceste consideraţii sunt vădit răuvoitoare, başca se bazează pe un sondaj făcut la botul calului. Marele matematician Poincaré scria că geometria e arta de a face raţionamente corecte pe figuri incorecte. De ce nu s-ar aplica acelaşi principiu şi în cazul de faţă? Desigur, ar trebui să existe şi premisa că bunele noastre edituri doresc cu adevărat să-şi vândă marfa, dar nu-s deloc sigur de asta.

☺☺ Gabriel Ciotoran - Oraşul Bucureşti între 1 septembrie 1939 şi 30 decembrie 1947

În prefaţa care deschide acest volum apărut la Editura Corint în 2010, autorul, care înţeleg că e muzeograf de felul lui, ne explică ce conţine cartea, rezumând-o în câteva pagini, deşi nu ştiu cât ne foloseşte asta. Este (e limpede) o lucrare tip cronică ce surprinde, cel puţin în intenţie, evenimente petrecute în Capitală între 1 septembrie 1939 (începutul celui de Al Doilea Război Mondial) şi 30 decembrie 1947 (abolirea monarhiei şi instituirea formală a regimului comunist la noi), două repere importante atât în sine, cât şi pentru consecinţele lor tragice întinse pe decenii.

Marele pericol care pândeşte acest gen de cărţi este glisarea prea frecventă (şi pe spaţii mari) de la particular la general. Mai pe înţeles, autorul te ademeneşte cu o carte despre Bucureşti (şi ca iubitori ai istoriei Capitalei muşcăm momeala şi o cumpărăm), dar dincolo de gardul vopsit în culori atrăgătoare găsim adesea un conţinut care are de a face cu istoria României în general şi mai puţin cu urbea. Gabriel Ciotoran nu face excepţie şi umple pagini după pagini cu prezentarea unor evenimente (dictatura regală, mişcarea legionară şi avatarurile ei, războiul, lovitura de stat de la 23 august 1944, instaurarea treptată a comunismului etc.) pe care le găseşti tratate în mai toate cărţile de istorie. Desigur, fiindcă Bucureştiul era şi pe vremea aceea capitală, multe din evenimente s-au petrecut acolo, dar ele nu ne spun cine ştie ce despre istoria oraşului.

Măcar dacă autorul ne-ar spune ceva nou despre toate astea. Nici vorbă. De cele mai multe ori el nu face decât să prezinte cuminte faptele, iar când nu o face, ne livrează platitudini sau „evaluări“ personale de genul:

Apreciez că această proclamaţie [a regelui Mihai în noaptea de 23 august 1944] este deosebit de importantă, întocmai ca aceea din 1877, a lui Carol I, şi din 1916, a lui Ferdinand.

Zău dacă nu merită să cumperi o carte despre Bucureşti ca să afli ce crede Gabriel Ciotoran despre una sau alta!
Alteori cititorul e pur şi simplu tras pe sfoară. Aşa se întâmplă atunci când ni se spune că vor fi prezentate persecuţiile la care a fost supusă populaţia evreiască odată cu introducerea legislaţiei rasiale (e vorba de aşa-zisele decrete de românizare ale regimului Antonescu, şi nu „romanizare“, cum aiurea scrie în carte). Nici vorbă, se menţionează într-un loc pe jumătate de rând că evreii erau scoşi să cureţe zăpada şi cam atâta. Avem parte şi de informaţii de-a dreptul inexacte. De pildă, autorul scrie negru pe alb că D. Bagdasar (renumit medic şi ministru al Sănătăţii după 1944) este întemeietorul neurochirurgiei. Iar nici vorbă - al neurochirurgiei româneşti, da, dar nu al neurochirurgiei ca disciplină.

Ceea ce salvează (parţial) cartea este prezenţa câteodată a detaliului pitoresc şi a anecdoticii, adesea culese din presa vremii:

În Calea Plevnei se găsea „casa spânzuratului“ sau „casa cu o mie de ferestre“ rămasă neterminată din timpul Primului Război Mondial. Orice încercare de terminare a casei se sfarşea cu o dramă. Se prăbuşeau schelele şi mureau zidarii, care se sufocau de parcă erau strangulaţi . Deşi presa relatează despre aceasta, istoricii o consemnează fără să dea asigurări asupra veridicităţii sau a cauzelor acestui ciudat fenomen.

Dincolo de stângăcia relatării autorului, să reţinem senzaţionalul situaţiei. Asta dacă n-o fi fost vorba de o (a câta?) instanţiere a mitului meşterului Manole.

În alt loc aflăm că exista, imediat după război, ciudata expresie (de fapt, o înjurătură) „vedea-te-aş pe tramvai!“. În epocă se practica punerea la stâlpul infamiei a tot felul de inşi, consideraţi (pe drept sau nu) colaboraţionişti ai vechiului regim sau infractori ai noilor vremuri. Afişele cu chipurile acestora erau lipite pe tramvaie, acţiune menită să bage frica în populaţie.

Aş sfârşi prin a lungi postarea asta până a o face de necitit dacă aş scrie despre neajunsurile acestei cărţi (câte le-am constatat eu), dar nu ştiu dacă ar servi la ceva. Totuşi... se scrie (şi se spune) „Pactul Tripartit“, nu „Pactul Tripartid“, aşa cum apare în volum. Dovadă că la volumul sărac nici boii corectorii nu trag.

Librarii d'antan

Ideea textului de azi mi-a venit citind o postare de pe alt blog, dar nădăjduiesc că asta nu e un delict într-o vreme când leapşa, puia-gaia sau v-aţi ascunselea s-au mutat din spatele blocurilor pe bloguri. Ca să nu mai lungesc vorba, e despre librarii de altădată, a căror dispariţie e deplânsă cu un zel în materie de paseism demn de al unui romantic paşoptist. Desigur, nu ştiu dacă trebuie să regretăm discreta dispariţie a tuturor vechilor librari. Unii din ei erau, probabil, de-a dreptul odioşi, cel puţin asta pare să spună legenda potrivit căreia vânzătoarea de la librăria din holul Facultăţii de Istorie bucureştene era o zeloasă informatoare a Securităţii, noroc că a fost demascată exemplar la începutul anilor '90.

Prin vitregii ani '80 exista avant la lettre o librărie din fundul curţii la care lucrau doi librari tineri la vremea aceea şi care contrastau prin atitudine cooperantă şi comportament civilizat cu colegii lor de la alte librării, care nu se distingeau vizibil de lucrătorii de la aprozar. Ce s-a ales de ei? Unul, prozator foarte talentat, e azi oale şi ulcele. Celălalt, scriitor cu operă mai subţirică, joacă cu succes variabil unul din rolurile de raisonneur al naţiei la un post de televiziune.

Tot pe vremea aceea exista pe Schitu Măgureanu, aproape de podul Izvor, o librărie renumită prin bogăţia sortimentului de cărţi şi - atenţie - prin calitatea librarilor. Aceştia, soţ şi soţie, se dădeau de ceasul morţii să-şi mulţumească clienţii, ba chiar făceau asta fără ciubucul de rigoare. Legendele urbane ale timpului spun că dacă cei doi nu aveau o carte solicitată de un muşteriu, i-o comandau. Ba mai mult (şi-s conştient că sună suprarealist de-a binelea şi nu cer nimănui să creadă), era suficient să strecori pe sub uşa librăriei un bileţel cu numele cărţii căutate, că oamenii noştri îţi făceau rost de ea. Zice-se că ajunsese pragul prăvăliei mai înţesat de bileţele ca Zidul Plângerii.

Pierit-au aceşti librari? Probabil că da, iar din puţini câţi erau au dispărut mai toţi. Cu toate astea, trecând vara asta printr-un oraş de provincie, am dat peste o librărie destul de puţin spectaculoasă ca aspect, dar bine garnisită. Cei doi librari, un el şi o ea, erau însă foarte săritori şi au sărit să răscolească împreună cu mine rafturile în căutarea câte unui volum. Ba chiar au avut şi recomandări, e drept, nu tocmai pe gustul meu, dar oamenii erau prevenitori şi dornici să ajute (şi, în ultimă instanţă, să-şi vândă marfa). La plecare, în semn de apreciere (cumpărasem o tonă de celuloză), mi-au oferit cadou câteva cărţi.

Tot vara asta am intrat într-o librărie bucureşteană din acelea cu fason şi ceainărie, căutând o carte anume. Conform procedurii, am întrebat-o pe tânăra de la casă dacă mai au cartea cu pricina, mai ales că apăruse mai demult. Amabilă, aceasta a ciripit că trebuie s-o caute în calculator, ceea ce a şi făcut, iar verdictul a căzut fără putinţă de apel: n-o mai avem! Norocul meu a fost că o dată în viaţă nu m-am încrezut în tehnică şi m-am apucat să caut prin rafturi (las la o parte că nu exista un criteriu limpede de organizare a volumelor, aşa că orice căutare decurgea extrem de greu). Evrika! După o temeinică răscolire a apărut şi cartea căutată. Învinsesem calculatorul.

☺☺ Nora Iuga - Hai să furăm pepeni

- Eu nu fac nimic, scriu. Am început un roman despre un viol [...]
- Serios? şi cum e? Are o acţiune, e un caz real?
- Da, la mine întotdeauna e un caz real, de obicei personal, dar de data asta pornesc de la un incident foarte mediatizat (de ce simt nevoia să vorbesc cu el în termeni oficiali, neutri şi reci ca nişte termopane, nu că ar fi utile, ci pentru că se poartă). E vorba de o fetiţă romă, de zece ani, cum spun ăştia cu political correctness-ul lor, violată, chipurile, de unchi-su, un băiat de şaptesprezece ani. A ajutat-o o româncă bogată, emigrată la Londra, să facă avort acolo la sfârşitul lunii a şasea de sarcină...

Aşa îşi prezintă Nora Iuga romanul (apărut la Polirom în 2009) în convorbirea telefonică pe care o are cu un editor elveţian. Sigur că autoarea (ca orice personaj care se respectă) nu e creditabilă în totalitate, iar cartea se desfăşoară pe mai multe planuri dintre care cel al violului şi al prezentării familiei victimei e doar unul. Alături de acesta mai avem cel puţin două, unul al rememorării unor scene dintr-o copilărie petrecută undeva pe şoseaua Giuleşti şi altul, al trăirii imediate, desfăşurat în Elveţia, unde scriitoarea se află la o bursă.

Planuri diferite, tehnici şi procedee felurite. Dimensiunea evocării e populată de adulţii familiei, conturaţi de parcă ar coborî din poze de epocă, eventual în sepia, dar şi de o ceată pestriţă de copii aparţinând unei comunităţi strident multietnice (ungurul Àrpi, evreul Deciu, românul Gelu). De altfel lui Gelu îi aparţine şi instigarea care dă titlul cărţii şi care nu trebuie luată, probabil, drept un îndemn la devalizarea unui brand naţional precum lubeniţele de Dăbuleni. Întoarcerea în timp se face cu acea inocenţă pe care autorii cu experienţă o mimează cu dibăcie. Nora Iuga pare interesată de nevinovatele explorări ale organelor genitale la care se dedau copiii şi aproape nu-i scenă în care doi ţânci să nu-şi vâre mânuţele în lenjeria intimă a celuilalt, dar asta e, vezi bine, o notă de atmosferă, că doar de la un viol comis asupra unui copil plecasem parcă.

Planul actualităţii e redat de lungi monologuri interioare ale personajului auctorial, care se dedublează ocazional în Nora A şi Nora B, iar atunci monologul devine discuţie de-a binelea. N-am înţeles dacă cele două litere desemnează ipostaze pe care autoarea le-a vrut bine diferenţiate, căci cele două Nora nu par să se deosebească prin ceva, părând a fi două voci destul de asemănătoare, individualizate doar de dragul individualizării. Atunci când nu asistăm la jocul schizoid dintre Nora A şi Nora B avem parte de - să le zicem aşa, în terminologie psihanalitică - resturi diurne. E vorba de reflecţii privind evenimente imediate. Unele din acestea (de pildă apariţiile la posturile de televiziune ale psihologilor sau ale politicienilor, desigur cei din opoziţie, pentru a vorbi vrute şi nevrute) o agasează teribil pe autoare. Altele ţin de activitatea profesională a scriitoarei. Ea pare marcată de faptul că un jurnalist german a asemănat-o cu mme Artaud, drept care menţionează asta în mai multe locuri. Nu pot să nu-mi amintesc un vechi film nord-coreean în care o femeie care avusese ocazia să dea mâna cu Kim Ir Sen izbucnea în plâns de emoţie ori de câte ori povestea despre scena respectivă.

Nu încape vorbă că Nora Iuga stăpâneşte bine instrumentele meseriei. Ea dă dovadă de virtuozitate în recompunerea universului copilăriei plecând de la fragmente brute de experienţă infantilă şi nu pare să-i fie străin niciun registru lingvistic, nici chiar gama frustă a vorbirii personajelor din lumea ţigănească din care provine micuţa violată al cărei caz alcătuieşte, în aparenţă cel puţin, pretextul romanului. Toate acestea nu feresc însă cartea de o anume impresie de însăilare, de lucruri adunate laolaltă cu furca, de hârtie umplută cu vorbe mai mult din dorinţa narcisistă a autoarei de a se autoadmira în pagină decât de a alcătui o construcţie coerentă. Am avut uneori senzaţia că se duce o luptă contra cronometru pentru terminarea romanului, în detrimentul calităţii literare. Destul de multe loose ends, dar mai ştii, poate chiar asta s-a vrut. Ca să nu mai spun că definiţia libertăţii ca necesitate înţeleasă nu a fost dată de Lenin (cum ne spune într-un loc romanciera), ci pare-mi-se, de Hegel, dar parcă mai contează, că doar nici Fuchs nu a fost născut de mama lui...

☺☺Agnès Desarthe - Mănâncă-mă

La noi, o ţară unde personaje ciudate, experte în domeniul canibalismului, ajung ditamai consilierii prezidenţiali, apariţia unei cărţi precum Mănâncă-mă de Agnès Desarthe (Curtea veche, 2007) poate părea un gest de-a dreptul provocator la adresa mult-invocatelor instituţii ale statului. Noroc că autoarea are cele mai paşnice intenţii şi nu pare să aibă de gând să destabilizeze fragilul edificiu social din Franţa sau de aiurea. De altfel, e banal să reamintesc, unul şi acelaşi lucru spus în ocazii diferite şi de persoane diferite poate să capete înţelesuri diverse. Bunăoară, în Alice în Ţara Minunilor, acelaşi „mănâncă-mă“ e rostit de o biată prăjitură şi declanşează un şir de evenimente miraculoase, în vreme ce în romanul scriitoarei franceze îndemnul îi aparţine lui Myriam, o pariziancă între două vârste care deschide un restaurant (Chez moi) mai degrabă ca expresie a nevoii de afecţiune, asta desigur după ce autoarea s-a canonit să-l îndrepte pe cititor pe o pistă falsă, vorbindu-i despre mâncăruri pe zeci de pagini.

Myriam e o fiinţă destul de bizară, genul de om care nu se gândeşte de prea multe ori înainte de a întreprinde o acţiune şi se vârâ în afacerea cu restaurantul fără prea multă socoteală, chiar dacă - ne-o spune autoarea - n-are experienţă în domeniu. Nu-i nimic, măsluieşte tot felul de documente şi diplome pentru a convinge banca să-i acorde împrumutul necesar pornirii trebii. La început lucrurile merg prost, iar clienţii lipsesc aproape cu desăvârşire, în ciuda faptului că Myriam găteşte o mulţime de feluri complicate (bun prilej pentru o etalalare de franţuzării, unele apetisante la lectură, altele de-a dreptul indigeste). Alături de mâncărurile franţuzeşti Myriam prepară destule feluri orientale - să fie asta o dovadă de corectitudine politică într-o societate invadată de magrebieni pe care, să recunoaştem, nu-i prea iubeşte?

Noroc că Myriam pare înzestrată de autoare cu darul serendipităţii. Ea dă, mai mult sau mai puţin întâmplător, peste indivizi care o ajută dezinteresat, ba chiar se ataşează sentimental de ea. E cazul lui Vincent, un negustor de flori din cartier sau al lui Ben, un tânâr şi bizar student, care devin spiritele ei ocrotitoare, şi se angajează în nevinovate jocuri amoroase cu ea. Până la urmă însă obraznicul mănâncă praznicul (că tot e vorba de restaurante): cel care o va câştiga pe Myriam e un anume Ali Slimane, pieţar arab care o aprovizionează cu alimente, şi pe care restauratoarea în cunoştea de mai demult.

Încă de pe la începutul cărţii autoarea începe să bată şaua să priceapă cititorul că Myriam ascunde un grozav secret, că a fost căsătorită, ba chiar că a avut un băiat, Hugo, de care au despărţit-o anumite circumstanţe neplăcute. Trebuie să citim cam trei sferturi din carte ca să aflăm ce se întâmplase: Myriam avusese o aventură cu Octave, adolescent prieten cu fiul ei, care avusese grijă s-o pozeze în momentele lor de intimitate şi să trimită fotografiile soţului şi copilului. N-are nimic, pe ultima sută de metri se rezolvă şi problema asta, iar mama se împacă Hugo graţie unor manevre abile ale lui Slimane. În Mănâncă-mă cam toate personajele sunt pozitive (poate cu excepţia lui Rainer, fostul soţ al lui Myriam, ins violent şi insensibil), ceea ce riscă să-l plictisească pe cititor. Până şi Myriam devine o adevărată mère des blessé(e)s mamă a răniţilor şi încearcă să ofere sfaturi unor cliente adolescente. Asta îmi aminteşte de acel episod din Seinfeld în care George şi Jerry discută scenariul serialului, iar George îi propune amicului său să joace rolul proprietarului unui magazin de antichităţi care se insinuează în viaţa muşteriilor. Măcar Seinfeld avea umor. Cartea lui Agnès Desarthe e cam nesărată, la figurat desigur, căci nu-i vorba aici de felurile de mâncare gătite de Myriam, asupra cărora nu ne putem pronunța.

☺☺☺Will Self - Cucul şi pupăza

Cum Dumnezeu să te cheme Will Self şi să nu fie pseudonim? Uite că se poate, chiar există un individ cu numele acesta, ba scrie şi cărţi, Cucul şi pupăza (Polirom, 2007) fiind una din ele. Vorba vine „una“, căci sunt două mici romane pe aceeaşi temă, a hermafroditului (se cuvenea oare să fi zis „hermafroditei“, spre bucuria adepţilor corectitudinii politice?). Aşa că de fapt toată tărăşenia ar fi trebuie să se cheme, pe coperta ediţiei române, Cucul şi Pupăza. Passons.

Subintitulat „noveletă“, Cucul e povestea grotescă a unei tinere femei, Carol, căreia îi creşte un penis. Fiinţă ştearsă, nici prea-prea, nici foarte-foarte nici în materie de inteligenţă, nici de frumuseţe, Carol îşi (re)descoperă sexualitatea ambiguă. Asta, desigur, ca să folosesc o expresie roasă de atâta întrebuinţare. Carol e măritată cu Dan, el insuşi un individ destul de şters, cu calităţi de amant care lasă foarte mult de dorit, dar mai ales alcoolic zdravăn. Transformarea pe care o suferă Carol o face să dorească să experimenteze noi senzaţii erotice. Ea va ajunge să îl violeze pe Dan (dar în noua ei ipostază, cea masculină), ba chiar îl omoară în vâltoarea pasiunii, zdrobindu-i capul de tăblia patului. Banala Carol se dovedeşte capabilă de o ingeniozitate diabolică, deoarece ea reuşeşte să facă ca vina să cadă asupra nevinovatului Dave 2, un ins care încerca să-l aducă pe Dan la calea cea dreaptă, însoţindu-l la întrunirile Alcoolicilor Anonimi. Cine vrea să afle cum face Carol toate acestea să facă bine să citească cartea. Povestea e alertă, te captivează, desigur dacă izbuteşti să depăşeşti oroarea iniţială de detaliile scabroase. Un twist final: naratorul e unul secundar - autorul află istoria într-un compartiment de tren, unde îi este împărtăşită de un personaj ciudat, profesor de felul lui, care se va dovedi o creatură infernală (hermafrodită, de altfel) şi care îl va viola pe autor.

Pupăza (zisă „farsă“) e o alcătuire narativă simetrică cu cea dintâi, căci de data asta îi creşte un vagin unui bărbat, tocmai în spatele genunchiului, zonă numită de anatomişti fosa poplitee. Cel căruia i se intâmplă asta e un anume John Bull (numele e, se ştie, o etichetă generică a englezului), jurnalist şi jucător de rugby. Derutat, omul merge la doctor, dar acesta (Alan) nu e tocmai un exemplu de deontologie şi se angajează într-o relaţie amoroasă cu partea femeiască a lui John. Situaţia atinge paroxismul când noul Gregor Samsa erotic rămane gravid (!). Dezamăgit în dragoste (Alan nu concepe să-şi părăsească soţia), John se ascunde şi dă naştere unui băiat, care va deveni (fatalitate?) homosexual.

Traducătoarea volumului, Cătălina Necula, face în ansamblu o treabă destul de bună (să ne gândim că nu-i uşor să găseşti o echivalenţă mulţumitoare titlului original, Cock and Bull). Asta nu înseamnă că nu-şi mai dă în petec uneori. De pildă, ea traduce englezescul „binge“ (din propoziţia „The party turned out to be Dan's post-exam binge“ prin „refulare“, ca în „Petrecerea s-a dovedit a fi refularea de după examen a lui Dan.“ Din două, una: traducătoarea ori nu ştie ce înseamnă „binge“ pe englezeşte, ori nu ştie ce înseamnă „refulare“ pe româneşte. În alt loc, traducătoarea are o problemă de localizare atunci când redă numele personajului Hans cel de Fier din fraţii Grimm prin „John cel de Fier“. Ori n-a citit la momentul potrivit poveştile fraţilor Grimm, ori le-a citit, dar a uitat.

Cele două povestioare nu sunt, desigur, pentru pudibonzi, dar e bine să se ştie că nici nu e vorba aici de pornografie. E mai degrabă mult grotesc. De asemenea, avem sarcasm cât cuprinde, căci ciudăţeniile despre care ni se vorbeşte sunt bine încrustate într-un strat gros de satiră ascuţită la adresa societăţii britanice, cu automatismele şi clişeele ei specifice. Recunosc că n-aş fi cumpărat cartea dacă librarul, mulţumit de tona de aiureli pe care le cumpărasem, nu mi-ar fi oferit-o pe daiboji. Oricum, nu-mi pare rău că am citit-o.

Cărţi în ţiplă

Lenea de a posta pe blog la întoarcerea din vacanţă nu o egalează, probabil, decât pe aceea dinainte de aceeaşi perioadă a anului. Această situaţie odată admisă şi, desigur, fără a face vreun efort de a o îndrepta, nu-mi rămâne decât să reiau însemnările.

Am fost prin destule librării vara asta şi am observat apariţia unui obiect calitativ nou (să nu se sperie nimeni, nu urmează celebra definiţie a operei de artă a lui Tudor Vianu): cartea trasă în ţiplă. Nu-i greu să-ţi imaginezi frustrarea unei bune părţi a cititorilor atunci când încearcă, din inocentă curiozitate, să răsfoiască un volum şi se lovesc de zidul de plastic mai potrivit să protejeze câteva felii de parizer sau de caşcaval decât o carte. Procedeul învelirii tipăriturii în plastic a apărut, pare-mi-se, pentru a-i apăra pe minori de tentaţiile reprezentate de literatura deocheată. Nu-i nimic, el s-a extins la literatura... punct. Pe bună dreptate, nu? Doar n-au să-şi lase editurile mândreţe de cărţi la voia degetelor jegoase ale cititorilor care nu fac decât să le răsfoiască, dar de cumpărat, mai încet (că-s şi ieftine rău).

Până la un punct metoda poate fi, dacă nu aprobată, măcar justificată. E cazul cărţilor vândute împreună cu ziarele, adesea la tarabe improvizate, expuse prafului şi intemperiilor (nu discut aici dacă e bine sau nu ca ziarele să apară însoţite de cărţi, asta e o poveste separată şi nu interesează aici). Justificarea s-ar putea extinde eventual (tot sub alibiul necesităţii de a proteja volumul) şi la lucrările clasicilor, despre care se presupune că-s destul de cunoscute şi nu presupun, pentru opţiunea de a le cumpăra sau nu, răsfoirea).

Ce te faci însă cu noile apariţii editoriale? Intri în librărie şi dai, bunăoară, de ultima carte a lui Dan Sociu (autorul e ales întâmplător) trasă în folie de mezeluri. Ai cumpăra-o, dar simţi nevoie s-o răsfoieşti, chiar dacă ai mai citit ceva de acelaşi autor şi eşti, cum s-ar zice, avizat. Autorul nu-i nici Goethe, nici Dostoievski (ba chiar e la ani-lumină distanţă de aceştia ca valoare), aşa că, cititor onest, ai vrea să arunci o privire înainte de a da banii la casă. Să citeşti textul de pe coperta a IV-a nu te ajută prea mult, căci fiecare negustor îşi laudă marfa, iar editura va avea grijă să apară acolo numai elogii la adresa cărţii şi a autorului. Iată cum cumpărarea unei cărţi ajunge să semene din ce în ce mai mult cu un joc de noroc.

Las la o parte plăcerea de a zăbovi într-o librărie şi de a răsfoi cărţi. Cârnăţarii Editorii noştri nu par să ţină seama de asta, important e să iasă banii (nici nu-s sigur că ies). Ce contează că prin alte părţi nu se pomeneşte de cărţile astea cu prezervativ, las' că sunt ai noştri inventivi - n-am inventat noi condeiul purtăreţ fără sfârşit? Am un bun prieten, cititor înfocat, care n-are, din păcate, bani să-şi cumpere câte cărţi ar dori, aşa că îşi luase obiceiul să mai citească prin librării si hypermarketuri. Va trebui să-şi cam pună pofta în cui şi să privească cu jind prin stratul de polietilenă.

A venit vacanţa...

....şi ca urmare frecvenţa postărilor pe acest blog va fi o vreme mai mică decât de obicei. Nu e nimic rău în asta, dimpotrivă, e de dorit să scrii mai puţin decât citeşti. Ca să nu mai spun că nu strică uneori câte o pauză de reflecţie.

☺☺☺ Arkadi Avercenko - Farsa lui Mecena · Podhoţev şi ceilalţi doi

S-ar putea spune - de ce nu - că Arkadi Avercenko (1881 - 1925) reprezintă veriga lipsă de legătură între Gogol - Cehov şi Ilf şi Petrov. Apărute la Editura Paralela 45 în 2002, Farsa lui Mecena şi Podhoţev şi ceilalţi doi sunt două mici romane umoristice scrise după plecarea autorului din Rusia imediat după Revoluţia din octombrie, la fix am putea spune, căci în atmosfera sufocantă a primilor ani de bolşevism nu se mai putea vorbi de exprimare liberă, mai ales în registrul satiric.

Cele două romane au o compoziţie foarte asemănătoare şi îşi extrag materialul din acelaşi mediu, cel al boemei artistice din Rusia anilor de belle époque, perioadă de-a dreptul paradisiacă, corabie a nebunilor ai cărei pasageri nu par să presimtă marile seisme care încep odată cu Primul Război Mondial. Farsa lui Mecena este exact ce spune şi titlul, istoria unei farse. Mecena este un excentric bogat:

Ciudat domn acest Mecena. În fond un om destul de bun, din fragedă junețe era ros de plictis, şi această maladie i-a condus viaţa pe făgaşuri din cele mai fanteziste şi extravagante.

Bogăţia l-a izbăvit de proza dobândirii mijloacelor de existenţă şi, în felul acesta, rezervele nesecate de energie somnolentă şi fantezie ardentă şi le călăuzea în cele mai neaşteptate direcţii.
[...] În plăcea la nebunie viaţa clocotitoare, dar nu ştiu cum se întâmpla că nu o căuta acolo unde trebuie. Scria povestiri destul de bune, dar nu le publica. Improviza admirabil la pian, dar îşi uita foarte curând compoziţiile.

Altfel spus, un fel de Oblomov, unul care reuşeşte să depăşească abulia eroului lui Goncearov, dar nu are energia necesară ducerii la îndeplinire a proiectelor. Mecena e planeta centrală a unui sistem de sateliţi alcătuit dintr-un grup pitoresc: Fluturaş („un tânăr cu figura acoperită de o reţea complicată de riduri şi cute”), Kuzea („un tinerel şters, cu mustăcioară subţirică şi ochi albaştri decoloraţi”) şi gargantuescul Novakovici („un individ cu înfăţişare atletică, îmbrăcat într-o tunică studenţească strâmtă, ponosită, care de-abia izbutea să-i acopere pieptul uriaş şi muşchii monstruoşi ai umerilor”). Mai mult din tædium vitæ, cei patru se decid să însceneze o farsă destul de crudă unui tânăr poet, Păpuşică (pe numele lui civil Şelkovnikov). Acesta produsese următoarele versuri:

Într-o poiană e-o căsuţă
Jur-împrejur - flori, iarbă, soare.
În casă - o biată băbuţă
Ce-abia mai stă pe picioare.

Grupul lui Mecena decretează aceste versuri ca fiind geniale şi pune în mişcare un întreg mecanism de promotion, cum i-am zice azi, al figurii poetului. Mecena e bine conectat în cercurile literare, aşa că mistificarea capătă amploare, iar Păpuşică începe să guste din roadele celebrităţii artistice. Apare însă o complicaţie neprevăzută - soţia lui Mecena se dovedeşte sensibilă la farmecele neliterare ale proaspătului star, iar farsa îşi pierde din caracterul amuzant pe care îl promitea iniţial.

Destul de asemănător ca structură e Podhoţev şi ceilalţi doi. Avem şi de această dată un grup de prieteni (ceilalţi doi sunt Gromov şi Klinkov). Cei trei se întâlnesc întâmplător (desigur, în măsura în care în literatură există întâmplare pură):

[...] doar autorul acestor rânduri a avut norocul să urmărească drumurile a trei oameni care, în mod ciudat, venind pe căi diferite, s-au întâlnit într-unul şi acelaşi punct. S-au întâlnit ca să nu se mai despartă multă vreme.

Liderul grupului e Podhoţev, un individ dacă nu la fel de bogat ca Mecena, în orice caz cel puţin la fel de plin de idei năstruşnice. Acţiunile celor trei amici sunt mai puţin mânate de spiritul gratuit al grupului omolog din primul roman, nu de alta, dar oamenii nu au o ocupaţie precisă şi trebuie să recurgă la tot felul de operaţiuni ingenioase pentru a face rost de bani. Podhoţev & co. sunt plini de energie şi iniţiativă şi înfiinţează o revistă satirică (Portocala), uitând însă că cenzura ţaristă nu gusta genul respectiv. În urma interzicerii revistei (care avusese de altfel o existenţă efemeră), grupul îl stoarce de bani pe Harcenko, un băiat de bani gata, căruia i se fac tot felul de farse sinistre. În altă ordine de idei, lui Podhoţev, Gromov şi Klinkov (care sunt, în cele din urmă, nişte escroci simpatici) le e comună aplecarea spre fapte bune, pe care se reped să le facă indiferent de consecinţele lor previzibile. De pildă, se lansează în acţiunea de ajutorare a Mariei Nikolaevna Kandâbova, o femeie tânără persecutată de un soţ mult mai în vârstă, iar de aici li se trag tot felul de ponoase care tind să dezagrege grupul.

Dipticul alcătuit din cele două romane merită citit. Vervă debordantă, satiră şi umor, nu încape vorbă, dar şi multă nostalgie după ultimii ani de sans souci ai imperiului, după o lume boemă fără a deveni niciun moment sordidă, peste care avea să cadă nu peste multă vreme o cortină sufocantă.

Wallala, weiala weia de Bloomsday

Postarea de azi este rezultatul unei provocări invitaţii lansate de colega valive, autointitulată „cel mai mare fan în viaţă al lui James Joyce”. Nu de alta, dar pe 16 iunie este Bloomsday, iar iubitorii celebrului scriitor irlandez n-au cum să n-aibă data însemnată cu roşu în calendarul bisericesc literar. În ceea ce mă priveşte, Joyce este un autor mai degrabă de linia a doua - nu în ordinea valorii literare, care rămâne incontestabilă, ci în privinţa preferinţelor personale.

Îmi plac la Joyce sofisticăria savantă, aplecarea spre caleidoscopic şi jocul gratuit, un soi de zwecklose Zweckmäßigkeit, vorba lui Kant. Nu mă dau în vânt după amprenta uneori apăsat irlandeză, după trimiterile la universul cultural şi istoric irlandez, cu totul stimabile şi integrate în ansamblul operei, dar mai puţin pe placul meu de simplu cititor. Cu alte cuvinte, îl prefer pe Joyce cosmopolitul lui Joyce autohtonul.

Ca iubitor al muzicii lui Wagner, n-am cum să rămân insensibil la aluziile wagneriene care se strecoară uneori în opera lui Joyce, dar nu pot să nu remarc că uneori ele sunt supralicitate de posteritatea critică a irlandezului. Să luăm bunăoară următorul fragment din Ulysses:

                              To whom thus Eglinton:
You mean the will.
But that has been explained, I believe, by jurists.
She was entitled to her widow's dower
At common law. His legal knowledge was great
Our judges tell us.
                                Him Satan fleers,
Mocker:
And therefore he left out her name
From the first draft but he did not leave out
The presents for his granddaughter, for his daughters,
For his sister, for his old cronies in Stratford
And in London. And therefore when he was urged,
As I believe, to name her
He left her his
Secondbest
Bed.
                                     Punkt.
Leftherhis
Secondbest
Leftherhis
Bestabed
Secabest
Leftabed.

Woa!


Sau, în traducerea lui Mircea Ivănescu:


La care astfel grăi Eglinton:

                                 Vrei să spui testamentul.
Asta s-a explicat, cred, de oamenii de lege.
Ea avea drept la zestrea ei de văduvă
După legea civilă. Ştiinţa lui legală era bogată
Ne spun judecătorii noştri.
                                Şi Diavolul rânjindu-i,
Batjocoritor:
Şi-astfel numele ei i l-a lăsat deoparte
Din prima ciornă dar n-a lăsat afară
Darurile pentru nepoată, pentru fete,
Şi pentru sora lui, pentru vechii lui prieteni din Stratford
Şi din Londra. Şi-astfel când l-au tras de mânecă,
Aşa cum cred eu, să-i spună şi ei numele
Ei i-a lăsat nu
Cel mai bun ci celălalt
Pat
                                        Punkt
Ialăsatei
Nuceimaibunci
Patullui Doimaibun
Patalăsat

Woa!

S-a spus despre acest pasaj (cu o dispoziţie grafică, nu încape vorbă, specială) că ar calchia un recitativ din Das Rheingold, mai ales în secţiunea finală, care ar reprezenta un ecou la lamentaţia celor trei fiice ale Rinului. Culmea, unul din argumente a fost prezenţa cuvântului german Punkt. Vezi bine, dacă Joyce a folosit vorba asta nemţească a bătut şaua să priceapă cititorul că trebuie să fie vorba de o aluzie wagneriană. Un alt argument l-a constituit interjecţia finală (Woa!), replică la celebrul strigăt „Wallala, weiala weia”, ceea ce ar putea fi un argument mai tare, dar probabil nu decisiv.

Există în Ulysses aluzii mult mai clare la opusul wagnerian, cum ar fi cea la coborârea în adâncurile din care nibelungii extrag minereuri sau cea la sabia fermecată Nothung din Tetralogie, ca să pomenesc numai două, din cele mai evidente. Un deliciu pentru hermeneutul profesionist, dar şi o încântare pentru cititorul meloman. Totul e să nu tragi cu tunul după muşte sau - vorba lui Farfuridi - nu exageraţiuni!

☺☺☺ Constanţa Vintilă-Ghiţulescu - Evgheniţii

E posibilă preschimbarea istoricului în romancier? Şi dacă da, cu ce rezultate? Sunt întrebări care îţi vin în minte odată ce începi să citeşti Evgheniţii, romanul Constanţei Vintilă-Ghiţulescu (Humanitas, 2006). Autoarea a scos deja două cărţi de istorie a moravurilor, Focul amorului (Despre dragoste şi sexualitate în societatea românească 1750 - 1830) şi În şalvari şi cu işlic. Biserică, sexualitate, căsătorie şi divorţ în Ţara Românească a secolului al XVIII-lea. E, să recunoaştem, un domeniu în care istoricii de la noi, mai deprinşi cu abordarea evenimenţială (războaie, suverani, tratate, genealogii etc.) nu prea se bagă, considerându-l pesemne nedemn de atenţie.

Nici măcar nu ştiu dacă Evgheniţii e roman istoric propriu-zis, pentru că nu-s un cunoscător suficient de bun al istoriei noastre ca să-mi pot da seama dacă personajele sunt bazate pe indivizi cu existenţă reală. Cadrul este, oricum, unul de reconstituire minuţioasă a atmosferei din Bucureştii de pe la 1826 - 1827. Aflăm asta din aluziile la evenimente din epocă (răscoala lui Tudor Vladimirescu avusese loc recent, se încheie pacea de la Akerman - Cetatea Albă) etc., deşi uneori autoarea ne duce pe piste greşite, de pildă când pomeneşte de un mare cutremur petrecut cu un an în urmă (nici vorbă de aşa ceva pe la 1820).

Acţiunea e clar conturată, schematic chiar, fără meandre sau ramificări complicate. Întâmplările au loc în lumea marii boierimi („evgheniţii”) şi avem parte numai episodic de scene din viaţa altor categorii (robi ţigani, ţărani săraci). Despre ce este vorba? Catinca Filipescu, o tânără de neam bun, s-a măritat cu boierul Alecu Bălăceanu. E o căsnicie încheiată după tipicul timpului, fără mari pasiuni, iar nepotrivirea soţilor e manifestă. Ea, mai jună şi mai dornică de nou (era să zic tânără şi neliniştită), de călătorii în străinătate, de trăire sentimentală. El, bărbat copt şi corpolent, administrator al unei averi însemnate, tradiţionalist în comportament şi îmbrăcăminte. Rezultatul, o lipsă de comunicare aproape totală, o căsnicie inerţială din care Catinca evadează cu prima ocazie care i se oferă.

Ocazia e reprezentată de tânărul Mihai Greceanu, şi el boier de viţă (logodit de altfel cu Irina Ghica), dar cu gusturi moderne, proaspăt întors de la Paris. Catinca nu-i poate rezista şi, vorba poetului, astfel dorinţa-i gata. Între cei doi se declanşează o pasiune puternică, soldată cu o adevărată evadare departe de lumea dezlănţuită, la un conac, unde trăiesc momentele de pasiune pe care societatea li le refuzase. Urmează o trezire dureroasă - amanţii îşi dau seama că nu dispun de mijloacele necesare prelungirii acestei evaziuni şi revin (cam cu coada între picioare) la Bucureşti. Scenariul care se derulează în continuare este (s-o credem pe autoare, care e istoric de meserie) cel tipic în epocă. Speţa de infidelitate conjugală e adusă în faţa mitropolitului, instanţa de judecată competentă în asemenea pricini. Sentinţa e destul de uşoară (văzută din afară, cel puţin): cei doi amorezi vor petrece câteva luni de pocăinţă la câte o mănăstire. Lucrurile par a se (re)aşeza, soţul încornorat (Alecu), iniţial gelos din cale-afară, cochetează cu ideea de a o ierta pe Catinca. Istoria se sfârşeşte însă tragic, căci femeia, rămasă însărcinată, fuge prin zăpadă de la mănăstire şi moare la naştere, lăsându-l neconsolat pe Alecu, care pare să regrete sincer cele întâmplate.

Probabil nu construcţia epică face valoarea cărţii, ci mai degrabă minuţiozitatea reconstituirii cadrului întâmplărilor. Dialogurile sunt plauzibile şi ni le putem imagina desfăşurate în epocă, nu în ultimul rând când vine vorba de unele stridenţe caraghioase ce ţin de adoptarea unor neologisme ce convieţuiesc încă cu greco-turcismele fanariote. Catinca e un fel de Veta din O noapte furtunoasă, Mihai, un fel de Rică Venturiano care de data asta nu pe Ziţa o caută, ci chiar pe soaţa lui Jupân Dumitrache (Alecu Bălăceanu). Există şi personaje pitoreşti, expresive şi bine conturate, precum Ioniţă, servitorul lui Mihai Greceanu, adevărat passe partout şi scutier credincios, afemeiat incorigibil, care sfârşeşte linşat de ţărani pentru că făcuse avansuri necuvenite unei fete.

O carte plăcută, lucrată cu atenţie la detaliu şi care, de-i dispus cititorul, nu oferă o singură cheie de lectură, ci o întreagă legătură.