☺☺☺ Jean des Cars - Saga Romanovilor. De la Petru cel Mare la Nicolae al II-lea

E firesc, într-o lume agitată de baubaul expansiunii ruseşti, exploatat de altfel oportunist pe scena politică românească şi de aiurea, ca o carte de istorie popularizată precum Saga Romanovilor. De la Petru cel Mare la Nicolae al II-lea a lui Jean des Cars (Corint, 2014) să prezinte interes pentru cititor. Asta se întâmplă nu doar din cauza reverberaţiilor contemporane ale unor teme(ri) vechi, ci şi dintr-un motiv intrinsec istoriei Rusiei, fascinantă de-a dreptul prin galeria de autocraţi alcătuită de marea ei familie domnitoare de până la 1917. Rusia e Rusia, nu-i o Elveţie plicticoasă şi are nu doar o Siberie amplasată convenabil pentru represiune, ci şi un şir nesfârşit de drame spectaculoase la nivel înalt. De la filicidurile unui Ivan cel Groaznic sau Petru cel Mare la paricid (Pavel I) sau la uciderea, cel mai probabil la ordinul Ecaterinei a II-a, a lui Pavel al III-lea la orgiile sexuale ale aceleiaşi ţarine sau la tenebroasele afaceri rasputiniene ale ultimilor ani ai lui Nicolae al II-lea totul poartă însemnul ororii glamour.

Jurnalist de felul lui, istoriograf perfect imun la pedanteria care îl pândeşte pe istoricul de meserie, des Cars pare autorul ideal pentru o asemenea carte, care nu-i o sarcină uşoară pentru nimeni. E vorba de un material imens care se întinde pe mai mult de un mileniu, dacă luăm în considerare şi cealaltă mare familie domnitoare a ruşilor, Rurikizii, al căror ultim vlăstar se stinge în 1598. Fără o deosebită putere de sinteză n-ai cum să scrii o asemenea lucrare. Din fericire, autorul francez o are.

Astea fiind zise, nu ne rămâne decât să ne punem în fotoliu, în pat sau unde ne place nouă mai mult să stăm când citim şi să parcurgem, cronologic, şirul domniilor unor cnezi, apoi ţari/împăraţi. Sigur că partea leului o iau cei mari şi memorabili, Petru cel Mare, Ecaterina a II-a şi chiar Nicolae I („ţarul de fier”), rămas în istorie mai puţin prin marile lui realizări şi mai mult printr-o domnie îndelungată şi plină de teroare absolutistă, încheiată cu pierderea războiului Crimeii. Capitole mai scurte, potrivite cu lungimea domniei şi importanţa suveranului, au de pildă Ana, Petru al II-lea, Petru al III-lea sau fiul acestuia din urmă, Pavel I. Paradoxal poate, capitolele consacrate celor „mari” sunt mai puţin interesante decât ale rudelor lor de mai mică importanţă. Acest efect paradoxal se datorează probabil faptului că cititorul a fost mai expus la faptele celor din prima categorie, aşa că nu prea e loc de mari noutăţi. Şi mai e şi Henri Troyat, cunoscutul specialist în istorie rusă şi biograf al atâtor capete încoronate. Fără a-l acuza pe des Cars de plagiat – nu am dovezi pentru aşa ceva – nu pot să nu observ cum el urmează adesea îndeaproape relatările lui Troyat.

Bogăţia materialului e desigur imensă şi trebuie făcută o selecţie inteligentă pentru ca publicul să rămână cu ceva. Jean des Cars are meritul de a fi scos în evidenţă o serie de permanenţe ale istoriei marelui imperiu. Una din acestea e eterna chestiune e reformelor, aflată pe tapet de la Petru cel Mare încoace. Cu câteva excepţii notabile (Nicolae I e una din ele), toţi ţarii fac (sau intenţionează să facă) reforme, unele necesare şi reuşite (ca la Alexandru al II-lea, „reformatorul condamnat”), altele mai zbanghii (Pavel I). Pe un plan mai degrabă metafizic, altă permanenţă a istoriei ruse e aşa-zisa temă a regelui dispărut, existentă de altfel şi în Occidentul medieval, unde germanii refuzau de pildă să admită ca Frederic Barbarossa ar fi murit şi spuneau că el continuă să-şi ducă zilele pe o insulă în aşteptarea revenirii; la fel cu Sebastian, pretendentul la tronul Portugaliei din secolul al XVI-lea. La ruşi, ţara e cutreierată de pretinse reîncarnări ale unui Ivan al VI-lea sau Alexandru I, pentru a aminti numai două din cele mai cunoscute exemple. Până la fiii locotenentului Schmidt din Ilf şi Petrov nu mai e un drum prea lung.

Din câte mi-am putut da seama, informaţiile sunt îndeobşte corecte, deşi există şi greşeli (Ivan cel Groaznic nu era fiul lui Ivan al III-lea, ci al lui... Vasile al III-lea; o eroare privind vârsta Ecaterinei a II-a la un moment dat etc.) Poţi trece peste asemenea scăpări şi te poţi bucura de ansamblu, în care există destule elemente mai puţin cunoscute publicului larg. Unul dintre acestea se referă la soarta tragică a familiei ultimului ţar. Nu mulţi ştiu că guvernul provizoriu iniţiase tratative cu englezii pentru a-i transfera pe ultimii Romanovi în Marea Britanie, dar perfidul Albion s-a spălat pe mâini. După asta fereastra de oportunitate s-a închis, au venit bolşevicii la putere şi i-au masacrat.

Viaţa a devenit mai veselă, tovarăși. Viața a devenit mai bună

Până şi mulţi din cei cu cunoştinţe sumare de istorie ştiu că Uniunea Sovietică a deceniului 1930-1940 a fost un spaţiu a unor orori greu de imaginat, al căror punct culminant se atinge cu ocazia marilor epurări din perioada 1936-1938. Paradoxal, în contrast izbitor cu grozăviile care afectau milioane de indivizi (cu familiile lor cu tot), viaţa artistică înfloreşte în aparenţă. Se dă „liber” la imperialistul jazz, spectacolele cu dans şi revistă se înmulţesc. Toată lumea cântă, râde şi dansează, după cum o spune cu cinism titlul unui film muzical celebru în epocă. Încununarea sinistrului oximoron viaţă/artă o reprezintă, poate, celebrele cuvinte ale lui Stalin „Viaţa a devenit mai veselă, tovarăși. Viața a devenit mai bună.”.

Viaţa asta „mai veselă şi mai bună” e reflectată într-o producţie pletorică de comedii muzicale feerice şi niciodată inocente ideologic. În eseul But Eastward, Look, the Land is Brighter. Toward a Topography of Utopia in the Stalinist Musical din volumul The Landscape of Stalinism (editori E. Dobrenko şi E. Naiman), Richard Taylor discută câteva din temele frecvente ale genului. Acesta şi-a avut eroii şi, mai ales, eroinele sale. Se detaşează din rândul acestora Marina Ladânina şi mult mai cunoscuta Liubov Orlova (născută, zice-se, din vechii prinţi Orlov). Erau, susţine Taylor, nişte eroine neconvenţionale, potrivite cu noile vremuri (traducerea este a mea):

Trebuie spus şi că nici Orlova, nici Ladânina nu se conformau stereotipurilor tradiţionale ale feminităţii. Deşi Ladânina apărea uneori în costum popular în musicalurile colhoznice, atât ea, cât şi Orlova apăreau şi în îmbrăcăminte „bărbătească” (Ladânina în Mireasa bogată şi Tractoriştii, iar Orlova în Circul, Volga-Volga şi Calea luminoasă), fapt care le desexualiza. Pentru femeile sovietice prinse în dubla capcană a gospodăriei şi maternităţii, pe de o parte, şi a muncii în colectiv, pe de altă parte, lucrul acesta trebuie să fi reprezentat îndeplinirea dorinţei lor utopice. Eroina este întotdeauna înfăţişată la locul de muncă, fie colhoz, fie circ, fie ţesătorie. Ea este prezentată acasă doar atunci când locul ei de muncă este tot acolo, aşa cum se întâmplă cu eroina-cenuşăreasă din Calea luminoasă. Unii critici au susţinut că eroina din musicalurile sovietice este o figură maternă, dar acest lucru nu este adevărat în sensul convenţional al termenului: caracterul domestic lipseşte şi nu există familie, ci doar colectivul ca loc de muncă în microcosmos sau ţara în macrocosmos. Unirea lor se realizează parţial prin utilizarea folclorului şi parţial prin muzică.

În imagine (preluată din volumul citat), reclamă din 1938 la produsele cosmetice Krasnâi mak (Macul roşu) destinate mai ales orăşencelor sovietice... refeminizate.

Cu „T” de la Tristan şi Tom

Patima de a căuta surse literare e nu doar frivolă şi plină de incertitudini, ci şi câteodată de-a dreptul frustrantă. Să nu fim însă ipocriţi, plăcerea de a face conexiuni o avem mai cu toţii; ea ascunde ceva din curiozitatea morbidă a celui care se uită pe gaura cheii. Aşa şi cu T.S. Eliot („Tom”, pe când era tânăr şi necunoscut), a cărui viaţă ascunde, dacă dai la o parte colţul cuverturii, o mulţime de legături cu scrisul. Să luăm azi un exemplu wagnerian din tinereţea poetului (preluat din recent apărutul volum Young Eliot: From St. Louis to The Waste Land de Robert Crawford, Farrar, Starus and Giroux, 2015). Textul este tradus şi uşor adaptat de mine pentru cerinţele blogului:

Emily Hale nu era irlandeză, dar e posibil ca Tom, care ulterior s-a străduit destul de mult ca să-i poată trimite un buchet de trandafiri de Killarney, s-o fi asociat cu o baladă irlandeză şi e posibil ca ea să-l fi însoţit la o reprezentaţie cu Tristan und Isolde la Opera din Boston atunci când s-a dus să-i asculte pe Edoardo Ferrari-Fontana în Tristan şi pe Margarete Matzenauer în Isolde în producţia de la 1 decembrie 1913. Tom, ca şi prietenul lui Jean Verdenal, găsea opera Tristan und Isolde profund mişcătoare; mai târziu, în contextul unei puternice dorinţe erotice, el a citat în The Waste Land versurile în care Tristan, în primul act al operei lui Wagner, tânjeşte după iubita lui irlandeză:

Frisch weht der Wind

Der Heimat zu

Mein Irisch Kind

Wo weilest du?

[Proaspăt adie vântul/Spre patrie/Copila mea irlandeză/Unde m-aştepţi tu?]

În poezia lui Tom aceste versuri sunt urmate de un pasaj propriu în care se vorbeşte despre dăruirea unor zambile unei „fete” şi despre imposibilitatea de a te mişca sau a vorbi din cauza unei emoţii puternice. El revine apoi la Tristan und Isolde pentru sentimentul mării „întinse şi pustii” care îi desparte pe îndrăgostiţi: „Öd’ und leer das Meer” [Întinsă şi pustie, marea].

În imagine (preluată din carte), Emily Hale, muza lui Tom, în fotografia ei favorită, făcută în epocă (1914).

☺☺ Cristian Teodorescu - Şoseaua Virtuţii. Cartea Câinelui

Cristian Teodorescu e autorul a două romane deloc rele (despre care am scris aici şi, respectiv, aici), aşa că se explică graba cu care am citit cea mai rentă producţie a sa, Şoseaua Virtuţii. Cartea Câinelui, apărută în primăvara asta la Cartea Românească. E şi acesta un mod de a merge la pomul lăudat, e drept că nu cu sacul, ci cu blogul. Că recolta s-a dovedit de data asta modestă e o altă problemă; autorul şi-a făcut datoria, scriind cartea, iar cititorul, aşijderea, cu lectura.

Şoseaua Virtuţii. Cartea Câinelui se arată a fi chiar de la primele pagini o scriere de actualitate; pledează pentru asta plasarea acţiunii în România post-decembristă, abordarea unor teme mereu calde, de nu fierbinţi (revoluţia, capitaliştii autohtoni şi problemele lor, simbioza dintre politic şi economic şi – obsesie naţională de care n-o să scăpăm prea curând – fosta Securitate şi oamenii ei, instalaţi în posturi confortabile în politica şi economia de care pomeneam). Romanul are, în toată colcăiala asta, un personaj principal din a cărui perspectivă ni se spune povestea; numele acestuia îi este interzis cititorului, care nu are acces decât la porecla Câinele, de la care nu se face nicio abatere în cele două sute şi ceva de pagini.

Câinele, inginer specializat în chimie alimentară, a lucrat înainte de evenimentele din 1989 la un institut de specialitate şi a pus serios umărul la crearea a tot felul de alimente pe cât de odioase, pe atât de sintetice menite, sub vechiul regim, să compenseze lipsa hranei de bună calitate. Căsătorit cu Mari, învăţătoare, tată a doi băieţi, Câinele părea sortit unei existenţe fără surprize. Nimerit în vâltoarea revoluţionară, ba chiar deţinut scurtă vreme la Jilava, omul cade victimă transformărilor care urmează şi ajunge să renunţe la slujba de la institut. Dar nu pentru a îngroşa rândurile cărătorilor de rulmenţi din Turcia sau a pentru a se face taximetrist, nu, omul are o idee măreaţă şi lansează, pe o piaţă atunci virgină, Gastronom, prima revistă de bucătăriseală din România post-comunistă.

Rezist tentaţiei de a povesti cartea. Ea este, în mare, relatarea peripeţiilor Câinelui cu Gastronomul lui, cu un adevărat montagne russe de urcuşuri şi coborâşuri, de la variaţiile de tiraj şi publicitate ale revistei la rateurile sexuale ale protagonistului, urmate de reveniri nesperate. De altfel omului nostru i s-a hărăzit o existenţă agitată, cu destule lovituri de teatru (mă rog, în mica lume dâmboviţeană unde îşi face afacerile). Autorul pare preocupat, în subtext, de morala poveştii pe care o spune. Pentru asta nu pledează simpla prezenţă în titlu a toponimului Şoseaua Virtuţii, din geografia cartierului Militari, ci şi nesfârşitele referiri la Securitate şi urmaşii acesteia, ajunşi acţionarii Gastronomului, aşa-zişii evanghelişti. Cu toate păcatele lui (inclusiv cel al preacurviei), bilanţul etic al Câinelui e unul pozitiv; omul e esenţialmente modest, diferit prin asta de numeroşii parveniţi ai epocii, continuă să locuiască la bloc, în ciuda succeselor ameţitoare, care culminează cu numirea în postul de consilier de ceremonii la Cotroceni.  

Ca şi cum n-ar fi fost destul material de mestecat, romancierul introduce şi elementele ale unei intrigi poliţiste de care se satură el însuşi destul de repede (uciderea, în condiţii misterioase, a lui Leni Surugiu, bătrâna doamnă folosită pe post de ghid în ale manierelor elegante atât de foştii, cât şi de actualii deţinători ai puterii). Pe lângă asta, el umple cu hărnicie pagini după pagini cu relatări de evenimente anodine, de prin redacţia revistei, cu discuţii ale Câinelui cu evangheliştii lui şi cu tot felul de mici întâmplări care nu fac decât să dea senzaţia de talcioc narativ, de aglomerare inutilă de paragrafe. Din cauza asta romanul ajunge să plictisească; e păcat că Cristian Teodorescu, care ne-a obişnuit cu o remarcabilă acribie a detaliului şi cu un perfect control la nivel micro pare să scape din mână ansamblul, care iese dezlânat, fără cap şi coadă. Unde mai pui că evenimentele sunt uneori previzibile, or ce poate fi mai rău în roman decât aşa ceva...

Ar fi totuşi nedrept să nu trecem nimic la rubrica reuşitelor. Mi-au plăcut interacţiunile (un termen mai bun n-am găsit) protagonistului cu... bustul lui Dobrogeanu-Gherea, unul din puţinele elemente metafizice, alături de hiperosmia ocazională a Câinelui, cu care ne întâlnim în carte. E totuşi cam puţin şi riscăm să ne vedem în situaţia de a trece şi acest roman în categoria, bine reprezentată, a romanelor contemporane proaste scrise, paradoxal, bine.

Un îndrăgostit de logică merge la Scala

În preajma Crăciunului 1927, cunoscutul istoric Constantin C. Giurescu, pe atunci aflat în plină afirmare academică, face o călătorie de plăcere în Italia şi Franţa însoţit de tânăra lui soţie, fiica lui Simion Mehedinţi. Cuplul, care nu manifestă o pasiune deosebită pentru muzică, bifează totuşi un spectacol de operă. E o reprezentaţie cu Gianni Schicchi de Puccini la Teatro alla Scala de la Milano. Relatarea e succintă şi nu lasă loc de echivocuri. Citez din Amintirile autorului, publicate cinci decenii mai târziu:       

La Scala, avem locuri nu la parter care, se pare, sunt foarte scumpe, ci la balcon. Se vede şi se aude totuşi foarte bine. Piesa e Gianni Schicchi. Nu mi se pare grozavă. Trebuie să mărturisesc de altfel că nu sunt partizanul acestui gen de spectacol care e opera, amestec de teatru şi de muzică. Prefer teatrul separat şi muzica, de asemenea, separat. Mi s-a părut întotdeauna ciudat că un actor e pe punctul de a muri pe scenă şi totuşi timp de cinci minute cântă. Sau un altul, care cere cântând, o bucată de pâine şi un cârnat. Poate că greşesc, dar n-am admirat niciodată lucrurile nelogice.

Sigur că nu tuturor ne place Puccini (sau această operă în mod special). Atitudinea îngustă faţă de arte surprinde totuşi, mai ales că e vorba de un istoric care ar fi putut să ştie câte ceva despre tragedia antică, ea însăşi un soi de amestec de teatru şi de muzică. Dar cu gustul omului nu te joci!

În imagine, un poster cu Gianni Schicchi din anii 1920 (de aici).

Stelian Filip - Azi pitic mâine voinic

Chiar dacă lipsa unei virgule din titlu face formularea să şchioapete un pic, e limpede că în volumul de versuri Azi pitic mâine voinic de Stelian Filip (Editura Tineretului, 1963) găsim poezii ale vârstei de început, văzută în tranziţia ei spre stadiile mai mature ale vieţii. De altfel autorul (născut în 1924, mort în 2010, poet minor, fabulist şi epigramist în anii comunismului) începe, sistematic, cu una din etapele timpurii ale explorării cognitive a lumii înconjurătoare. E vorba de vârsta primilor paşi (Măsurătoare, unde „Micul dop/A pornit-o hopa-hop/Spre-a vedea, neapărat/Cât măsoară casa-n lat). Odată pornit pe drumul dezvoltării, copilul (băiat, fetiţă, ce-o fi) e aruncat într-o lume mai degrabă idilică, cu furnici care construiesc muşuroaie, cu fluturi feerici sau albine care lucrează într-o „colectivă”, căci abia se încheiase cooperativizarea agriculturii (Muntele, Fluturaşul, Stupul).

Suntem în primii ani ai deceniului al şaptelea al secolului trecut, iar ecourile realismului socialist în versiunea sa dură persistă. Fluturaşii ca fluturașii, dar nimic nu e inocent. De la insectele simpatice poetul virează, brusc, pe roşu (sic!): „Mi-am făcut un pui de steag/Roşu, de hârtie/Are beţigaş de fag/Cum îmi place mie” (Steguleţul). Odată precizat mai bine cadrul ideologic al jocului, intră în scenă meşteri-copii, miniaturi ai viitorilor adulţi chemaţi să edifice industria naţională: Alexandru şi cu Nicu/(Meşterul şi ucenicu’)/Robotesc de dimineaţă/C-un desen întins în faţă/[...]/Un tractor/... Dintr-un mosor!” (Tractorul). În Discuţie tehnică, copilul (probabil de vârstă preşcolară) ţine să afle „ce-i acela un baraj”, apoi dialogul glisează spre hidrocentrală („Dar hidrocentrala ce-i?”; i se explică, printr-o metaforă, că „E-o maşină/De lumină”). Exemplul cel mai la îndemână e cel al hidrocentralei de la Bicaz, realizare de vitrină a epocii Gheorghiu-Dej.

De la baraj şi hidrocentrală trecem, natural, la electrificare, realizată (şi) la ţară de Muncitori de la oraş. După atâtea exemple pozitive, nu mai miră pe nimeni că visul fratelui mai mic este să ajungă pionier, la fel ca fratele mai mare (Primul vis).

Ultima treime a cărţii conţine poezii cu tentă fabulistică, versificaţii în care contează mesajul etic. O fetiţă e sancţionată pentru că exagerează plângând pentru o bubă minoră (Plângăreaţa), lui Sănducu i se pune în faţă exemplul trist al unui balon care, umflându-se cu trufie, sfârşeşte prin a pocni (Fabulă cu un balon). În Interviu cu Bebişor, e ridiculizat un copil care nu apreciază la justa lui valoare mersul în tabără şi vrea să vină... mămica (Deci eşti foarte mulţumit?/Da. Aicea totu-mi place,/Dar regret că n-a venit/Şi mămica... să mă-mbrace!”). Poftind la seminţe de dovleac, un băiat rămâne cu mâna prinsă în bostanul pe care îl perforase, fiind prins de stăpâna culturii (Cursa), iar în La telefon un elev se dă drept propriul său tată, dar cade în capcana deixisului comunicaţional (Cine vă vorbeşte?/Parc-aş fi chiar eu?/Nu! Aici, fireşte,/Este... tatăl meu!). Urma scapă însă turma, pardon, cârdul, căci în Şchiopu’ o fetiţă, dovedind talent de veterinar, salvează un pui de găină care îşi rupsese un picioruş.

Dând Cezarului ce era, incontestabil, al lui, Stelian Filip scrie versuri ireproşabile metric, cu o mecanică demnă de Bolintineanu, stereotipe prin teme şi imagini, în ciuda încercărilor de a realiza scene dinamice, cu multă animaţie. Volumul este bogat ilustrat cu desene de Dumitru Negrea.

☺☺ Pearl S. Buck - Pavilionul femeilor

Ne putem imagina senzaţia pe care au stârnit-o în perioada interbelică, prin exotismul temelor şi al situării, romanele lui Pearl S. Buck, fie şi în traducerea adesea şchioapă a lui Jul. Giurgea. Probabil că în zilele noastre, cu lumea micşorată şi sincronizată, interesul acesta s-a mai domolit, mai ales că temele romanelor misionarei americane au cam căzut în desuetudine. Pavilionul femeilor (Polirom, 2015) pare să nu contrazică asemenea afirmaţii, chit că autoarea îi confecţionează cărţii un început în forţă. E o întâmplare demnă să alcătuiască una din acele ştiri picante care fac o clipă obiectul atenţiei publicului. Doamna Wu, soţia unui bogătaş chinez, a împlinit 40 de ani. Banal, până aici. Cu această ocazie, ea decide să pună capăt vieţii intime duse (nu fără unele satisfacţii) alături de soţul ei de-o viaţă. Nici treaba asta nu-i în sine mare scofală, cu atât mai mult cât, înţelegem din carte, o sarcină la o asemenea vârstă ar fi fost rău privită în societate. Elementul care dă zvâcul poveştii e decizia doamnei Wu de a alege pentru bărbatul ei o concubină care să-i ţină locul în pat.  

Nu e o hotărâre luată în pripă, ci cu chibzuinţă şi metodă, iar înlocuitoarea e selectată cu grijă din rândul orfanelor curate, ba i se dă şi un nume (Xiuming), căci până atunci fusese anonimă. Doamna Wu este – textul bate şaua de pricepe tot cititorul – o înţeleaptă care înţelege bine atât vârstele femeii şi bărbatului, cât şi raporturile sociale într-o societate încă deosebit de conservatoare (China epocii interbelice Kuomintang). O avem în permanenţă ca etalon pentru înţelepciunea doamnei Wu pe prietena şi cuscra ei, doamna Kang, opusă în mai toate privinţele proaspetei cvadragenare.

Viaţa familiei Wu este în esenţă patriarhală, cu raporturi bine stabilite intre soţi, părinţi şi copii şi, mai ales, între bărbaţi şi femei. Că edificiul social şi familia tradiţională încep să mai crape pe la încheieturi se vede totuşi mai peste tot. Rulan, cea de a doua noră a doamnei Wu, e un fel de feministă in nuce; cel de al treilea fiu, Fengmo, are cu Linyi o căsnicie cu unele elemente moderne; în fine, acelaşi Fengmo va sta un timp în America şi va porni, la întoarcere, o campanie de alfabetizare (privită de altfel cu suspiciune de localnici). Doamna Wu navighează cu echilibru printre aceste provocări şi face faţă imperturbabilă dramelor de familie. E, doar, o femeie înţeleaptă şi cu şcoala vieţii.

Probabil nimic n-ar fi scos-o din ale ei pe onorabila matroană dacă n-ar fi fost fratele André, un ciudat misionar creştin pripăşit în oraş. Nu că doamna Wu n-ar mai fi văzut misionari (nefericita soră Hsia, străină şi ea, e o contrapondere slabă a lui André), dar acesta e altfel şi exercită asupra ei o influenţă neobişnuită. André e singurul element perturbator semnificativ din viaţa acestei femei, iar când acesta moare, asasinat de nişte răufăcători, lucrurile nu se liniştesc, ci mai degrabă dimpotrivă. Călugărul continuă să viziteze reveriile doamnei Wu, care stă de vorbă cu el şi primeşte de la el comunicări mistice. Nu e chiar ca în Justiţia română. Secţia corecţională, unde învârtitul mesei o aducea înapoi pe sora moartă, cititoare din Iminescu şi Victor Cucu a femeii Caliopa, dar nici prea departe de asta.

Dacă cititorul va fi atras de unele episoade interesante din viaţa familiei Wu (cu elementele exotice de care pomeneam de începutul postării), el are toate şansele să fie plictisit de lungile pasaje care relatează interacţiunile dintre doamna Wu şi spiritul lui André. Dacă adăugăm la asta stilul autoarei, cu binecunoscutul lui aer gnomic-biblic destul de bine redat în traducere, el însuşi un factor de risc la capitolul „interes de lectură”, bilanţul nu e prea încurajator. Ca experienţă, la aproape 70 de ani de când a apărut, romanul nu e totuşi rău-rău, dar am fi ipocriţi să ne prefacem că nu-i vedem ridurile.

☺☺ Barbu Cioculescu - Amintirile unui uituc. Exerciţii de memorialistică.

Titlul vădit oximoronic Amintirile unui uituc. Exerciţii de memorialistică (Editura Bibliotheca, Târgovişte, 2014) aparţine volumului de memorii publicat de Barbu Cioculescu, fiul mult mai celebrului (şi pesemne mai înzestratului) Şerban. Natura nu­-şi răsplăteşte de regulă culmile intelectuale cu progenitură de acelaşi calibru; e suficient să ne gândim la Baruţu Arghezi, născut în acelaşi an cu Barbu Cioculescu (1927). E adevărat că cel de al doilea se naşte la Paris, unde părinţii lui erau plecaţi la studii doctorale, dar capitala Franţei, părăsită la o vârstă foarte fragedă, nu-i lasă amintiri directe literatului de mai târziu. Această lacună, perfect explicabilă de altfel, e compensată prin notațiile privitoare la casa Murineanu din Găieşti, oraşul primilor şapte ani de viaţă, pe care copilul o părăseşte odată cu mutarea definitivă a Cioculeştilor în Capitală. Memorialistul consemnează episoade banale, figuri din urbe, animale, tovarăşi de joacă, în fine, nimic care să stârnească interesul durabil al cititorului.

Marea cotitură are loc la mijlocul anilor 1930, cu stabilirea în casa din Cotroceni, la celebra adresă Dr. Turnescu nr. 5. Bucureştii interbelici, în plină efervescenţă, îl impresionează pe copil şi pe puber, care ajunge elev al liceelor Lazăr şi, mai apoi, Sf. Sava. Suntem martorii anilor de formare, aflăm ce citea elevul Cioculescu, cum îşi petrecea vacanţele (notăm sejururile la casa Societăţii Scriitorilor Români de la Buşteni sau pe litoral, la Carmen Sylva) sau care erau raporturile cu rudele şi prietenii părinţilor. Memorialistul se pretinde, cu cochetărie, uituc, în realitate, o scuză pentru selectivitatea pe care nu i-o poate interzice nimeni. Paginile sunt dense, populate cu o bogăţie de personaje şi întâmplări, uneori pitoreşti, cu poantă, deşi impresia generală e cea de bazar, de tarabă cu mărunțișuri. E drept şi că nu ai prea des ocazia să citeşti cum sunau la telefon vocile unor celebrităţi din lumea culturală precum Rebreanu sau Alexandru Rosetti sau să ţi se relateze o discuţie purtată în tramvai cu ditamai Ion Barbu.

Vârsta de aur se încheie odată cu evenimentele de la 23 august 1944 (Sfârşit de vară în Eden este titlul capitolului respectiv), la vila de la Ciorogârla a lui Pamfil Şeicaru, unde Cioculeştii se refugiaseră din calea bombardamentelor începute în primăvara anului respectiv. După asta vremurile „se închid” şi se instalează treptat noul regim. Viaţa continuă, evident; studiile de Drept, începute în 1946, trebuie întrerupte pentru că studentul este eliminat din facultate. Va trăi ani de-a rândul din slujbe umile, de normator pe la diferite întreprinderi şi cooperative, apoi de corector la edituri. Îşi va manifesta talentul literar, va scrie versuri şi istorie literară. Volumul e plin de altfel de citate din propria operă poetică. Nu-i aici locul unei evaluări estetice, dar fără îndoială că selecţia ar fi putut să lipsească sau să fie măcar mai riguroasă. Printre atâtea întâmplări şi meandre de existenţă, este loc şi de iubit (mare iubitor al sexului frumos, el are parte de două mariaje), chiar dacă memorialistul îşi pune în mişcare, convenabil, uitucenia şi ne dă puţine detalii explicite.

Prin natura materialului, prin datele existenţiale ale autorului Amintirile unui uituc puteau fi un excelent volum de memorii. Zic „puteau”, căci nu sunt. Stilul prolix, cu veşnice şi agasante piruete, cu numeroase reveniri asupra unor pasaje anterioare (reproduse câteodată ad litteram, de zici că s-a greşit paginaţia) face lectura dificilă fără a adăuga valoare. Multe pagini sunt marcate de pedanterie, de glume de belfer care aşteaptă parcă reacţia clasei la un mot d’esprit, cu paradă de erudiţie vană. Anexele cărţii sporesc impresia de redundanţă, căci conţin articole publicate în anii din urmă în care autorul reia episoade deja istorisite în corpul Amintirilor... Abundentele greşeli de tipar scad şi ele din valoarea cărţii, la fel scăpările de tot felul. Dacă într-un loc aflăm că Mihai (Ică) Antonescu era prim-ministru sub Ion Antonescu, altundeva ne este evocat damnatul Adrian... Leverkusen din celebrul roman al lui Thomas Mann. Şi noi, care cunoşteam numele de Leverkusen mai mult graţie echipei de fotbal din oraşul respectiv...

În ansamblu, Amintirile unui uituc pot prezenta interes pentru materialul pe care îl conţin, mai puţin pentru modul în care este expus acesta, în ciuda unor momente pitoreşti, de mare vioiciune. Adăugarea secţiunii de fotografii de la sfârşitul cărţii a fost o idee bună. Sunt frumoase paginile despre prietenia dintre părintele autorului şi Vladimir Streinu (nenea Nicu; să nu uităm că îl chema în realitate Nicolae Iordache), prietenie care îşi găseşte o paralelă în cea de mai târziu dintre Barbu Cioculescu şi Alexandru George. E mult, e puţin, rămâne s-o spună „lectorul” căruia i se adresează, obsesiv și adesea direct, memorialistul uituc.

☺☺☺ Codruţ Constantinescu - Mirajul utopiei. Călătoriile în URSS: control şi propagandă

Subiect suculent, fără îndoială, cel abordat de Codruţ Constantinescu în Mirajul utopiei. Călătoriile în URSS: control şi propagandă (Editura Vremea, 2013). Tema călătoriei unor intelectuali occidentali în Rusia, apoi în URSS, e pe cât de vastă, pe atât de fascinantă prin mecanismele psihologice ale seducţiei mai mult sau mai puţin inocente pe care le presupune. Alături de curiozitatea intelectuală legitimă şi perfect justificabilă, vanitatea, cupiditatea şi setea de flaterie sunt forţe motrice care îi împing spre est pe mulţi europeni şi americani în anii 1929-1930, primele două decenii de după Revoluţia din octombrie şi, de altfel, cele mai sângeroase.

Se îmbulzesc pe ruta est-vest şi înapoi figuri celebre, precum G.B. Shaw, H.G. Wells, Romain Rolland, Theodore Dreiser, Lion Feuchtwanger sau André Gide, pentru a face la iuţeală o listă de nume mari. Dintre vizitatorii mai puţin cunoscuţi publicului larg, autorul scrie despre irlandezul Liam O’Flaherty sau croatul Ante Ciliga, despre belgianul Georges Prosper Remi, creatorul lui Tintin sau despre jurnalista americană Dorothy Thompson. Pentru călăuzirea acestor oaspeţi pe întinsul ţării sovietelor dispun de o întreagă organizaţie (VOKS, condusă în anii 1920 de sora lui Troţki) care asigură o protecţie eficientă a invitatului de realitățile dure din jur. Vizitatorul trebuie să vadă numai latura frumoasă a traiului din URSS, lui trebuie să i se ascundă oribila realitate a sistemului represiv, foametea de la începutul deceniului al patrulea al secolului trecut, el trebuie dus să vadă instituţii model. Suntem în plină potemkiniadă. În paranteză fie spus, cumpărarea mai mult sau mai puţin făţişă a intelighenţiei occidentale de către autocraţii ruşi nu e un fenomen care datează din vremea regimului sovietic şi e păcat că autorul nu a găsit un pic de spaţiu pentru a ne vorbi de relaţiile dintre un Diderot sau Voltaire şi Ecaterina a II-a, cel de al doilea ajungând să scrie elogii greţoase la adresa ţarinei (pe bani, desigur).   

Calitatea umană a acestei armate pestriţe de musafiri e foarte eterogenă. Unii se transformă, la revenirea acasă, în propagandişti înfocaţi ai fostelor gazde (un G.B. Shaw sau un Romain Rolland), fără a manifesta vreodată semne de trezire, în vreme ce, la celălalt pol, găsim un Panait Istrati sau un André Gide, care au luciditatea şi onestitatea de a recunoaşte (şi de a mărturisi) marea mistificare căreia îi căzuseră victime. Sunt zeci de cazuri, fiecare cu specificul şi datele circumstanţiale proprii şi ar fi imposibil să rezumăm aici fapte şi atitudini de o complexitate considerabilă.

Pentru că tot a venit vorba de Panait Istrati, să pomenim şi un alt nume românesc, cel al lui Alexandru Sahia, trecător şi el prin paradisul sovietic, dar incapabil (sau nedoritor) să recunoască cruda realitate din spatele defilărilor şi ceremoniilor pline de fast. Istoricul include şi relatările de război ale lui Constantin Constante sau Constantin Virgil Gheorghiu, oarecum alături de temă, dar interesante prin ineditul lor relativ (cartea celui de al doilea a fost interzisă multe decenii). Surprinde, în context românesc, absenţa lui Sadoveanu (cu Lumina vine de la Răsărit) sau menţionarea foarte sumară a experienţei lui G. Călinescu.

Din aceste însemnări sumare ne putem da seama cât de vast trebuie să fi fost materialul şi ce mare trebuie să fi fost dificultatea de a selecta, de a alege ce e mai interesant şi relevant, sarcini de care autorul s-a achitat onorabil. Pe fond stăm bine, aşadar. Problema e cu forma, căci din păcate Mirajul utopiei... e o carte scrisă de-a dreptul prost, plină de exprimări chestionabile sub raport stilistic sau chiar gramatical („Spre lauda lui, Istrati s-a aflat de partea adevărului, preferând să nu-și trădeze credința, în timp ce regimentele de lăudaci, doar simpli complici ai unui sistem criminal” sau „Cine ar fi crezut că sistemul propagandistic sovietic se va risca la un asemenea nivel?” pentru a lua două exemple aproape la întâmplare). Alteori autorul demonstrează că nu stăpâneşte sensurile cuvintelor pe care le foloseşte (a se vedea de pildă „simpatetic”, care în româneşte înseamnă „care provoacă stări sufleteşti (tainice); sugestiv” şi nu „plin de înţelegere (faţă de cineva/ceva)”. De greşeli de scriere nu mai vorbim; uneori ele sunt supărătoare (cum ar fi aparatchnik îl loc de aparatchik/aparatcic, cum e corect). În fine, pentru a nu lungi lista (considerabilă) a rateurilor, cred că n-am întâlnit niciodată atâtea semne de exclamare într-o scriere istorică. Mi-aş fi dorit un evocator mai detaşat, care să e minuneze - neprofesionist - şi de câteva ori pe pagină. Să nu uităm cum, într-un cunoscut episod din Seinfeld, Elaine a dat de bucluc din cauza excesului de semne ale mirării.

Dacă încercăm să facem o sumă algebrică a realizărilor şi neîmplinirilor acestui volum, am vrea să putem spune că aceasta e pozitivă, în ciuda lipsurilor semnalate în paragraful anterior. Rescrisă, periată, într-o nouă ediţie, Mirajul utopiei... ar avea toate datele pentru a deveni una din cele mai bune lucrări de sovietologie apărute la noi în ultimii ani.

Fact checking

Alături de musafiri renumiţi, URSS-ul primelor decenii postrevoluţionare primeşte şi un număr de ingineri şi tehnicieni veniţi să-şi pună la dispoziţie experienţa (în carte inginerilor le e consacrat un întreg subcapitol). N-am putut să nu-mi amintesc de Heinrich Maria Sause, inginerul german din Viţelul de aur de Ilf şi Petrov, „un specialist angajat din Germania cu un salariu foarte mare”. După cum nu m-am putut opri să mă gândesc că, dacă drumul cu sensul iniţial vest-est a fost parcurs de mulţi, itinerariul est-vest a fost privilegiul câtorva aleşi. Ilf şi Petrov au fost doi din aceştia.

Octav Pancu-Iaşi - Schiţe în pantaloni scurţi

Apărut în 1958 la Editura Tineretului, volumul de proze scurte Schiţe în pantaloni scurţi face parte din producţia destul de bogată a lui Octav Pancu-Iaşi, autor de proză pentru copii şi adolescenţi din primele decenii de comunism. E o lume bine circumscrisă, relativ previzibilă, fără seisme majore, din care se pot întrevedea frământările specifice ale vârstei eroilor, cu probleme şcolare, note, lecţii, elevi mai mult sau mai puţin silitori şi adulţi sfătoşi, gata oricând să-i îndrume cu înţelepciune pe cei mici. Satira, bonomă de altfel, fără scăpări răutăcioase sau sarcastice, e menită să înfiereze defecte de caracter în esenţă benigne (lenea, chiulul de la lecţii, impoliteţea, lipsa de măsură în acţiuni). Stilul e degajat şi de o naturaleţe de-a dreptul surprinzătoare în vremuri de realism socialist rigid tip old school (unele schiţe datează din anii 1952-1953, când nu se ivise încă bruma de destindere de la sfârşitul deceniului al şaselea).  

Deschiderea o face bucata intitulată Vă urez să fiţi... sănătoşi!, în care un şcolar silit să stea acasă din cauza unei răceli nu reuşeşte să afle de la colegii lui ce lecţie li se predase la istorie, aceştia fiind cu toţii preocupaţi de cu totul alte chestiuni:

...Vă rog, iubiţi colegi şi prieteni, să-mi permiteţi să nu mă opresc asupra zilelor de boală. Au fost lungi şi plicticoase. Ceaiurile mamei m-au făcut să jur că, după ce mă fac bine, nu mai pun în gură linguriţă de ceai până la examenul de stat (acum nu-s decât într-a şasea!); aspirinele tatei – dacă va trebui să trec prin faţa unei farmacii, voi traversa imediat pe trotuarul celălalt; iar de sfaturile bunicii refuz cu desăvârşire să-mi mai amintesc. Dar, în sfârşit, m-a făcut bine. A doua zi urma să mă ridic din pat şi să mă duc la şcoală. Consultai orarul şi mă oprii asupra istoriei, N-aveam încă notă. Nu încăpea nicio îndoială că mă va asculta. Ce lecţie ni se dăduse de pregătit? Îmi amintii de promisiunea doctorului şi mă hotărâi să aştept în linişte vizita unui coleg.

... şi degeaba, căci din toţi colegii care se perindă pe la patul convalescentului niciunul nu-i în stare să-l lămurească, prilej de volute umoristice adesea reuşite. Copiii sunt portretizaţi ca nişte adulţi în miniatură, cu vanităţi şi mici ticuri, procedeu în esenţă caragialesc. Şi pentru că tot veni vorba de clasici, diferenţele de opinii literare îi fac să se ciondănească pe Mircea şi Tudorel, altfel foarte buni prieteni (Într-o seară).  

Relaţiile dintre sexe (mă rog, la vârsta de 12-13 ani e eroilor unei proze realist-socialiste nu poate fi vorba decât de tachinării şi mici farse) fac obiectul povestirii De 1000 de ori 7,50 lei, în care lanţul evenimentelor e pus în mişcare de mutarea unei fete (Anca) în bancă cu protagonistul Virgil. Vanitatea excursionistului obsedat de adunarea cu orice preţ a unor suveniruri anodine e pusă la zid în Comoara din sacul de excursie, iar interpretarea greşită a conceptului de voinţă e satirizată în O scrisoare găsită. Bucăţile sunt de mică întindere, excepţia constituind-o Prima cu a doua răsturnată, care transcrie pe mai multe zeci de pagini zbuciumul lui Andrei Odincă, un elev cu probleme familiale şi greutăţi la învăţătură, care îşi găseşte în Mihnea Dragu un mentor şi un bun meditator la matematică. În registrul grav vocea lui Pancu-Iaşi sună mai fals decât în cel satiric-lejer, mai ales că miza şcolărească e destul de măruntă.

Cu adevărat surprinzător e faptul că încărcătura ideologică a textelor e destul de redusă, cel puţin dacă ne raportăm la perioada în chestiune. Lipsesc referirile canonice la şedinţele detaşamentelor de pionieri, la campaniile de colectare a fierului vechi, la vizitele în fabrici şi uzine şi tot felul de asemenea delicii ale literaturii epocii. Singura excepţie notabilă de la această trăsătură a prozei lui Pancu-Iaşi din volumul de faţă o reprezintă Într-o dimineaţă în Cişmigiu, în care trei băieţi stau pe o bancă din renumitul parc şi se fălesc cu părinţii lor, buni de pus în vitrina realizărilor regimului comunist (un tipograf fruntaş în producţie, un medic de renume şi o horticultoare ajunsă deputat). Există însă un twist: copiii îşi laudă părinţii în vreme ce chiulesc în parc, aşadar nu se ridică la înălţimea acestora. Una peste alta, o carte destul de proaspătă, scrisă cu nerv şi care trebuie să fi făcut deliciul tinerilor de acum aproape şaizeci de ani.

Ilustraţiile, în stil cuminte, realist, sunt realizate de V. Timoc.

Tristan und Isolde, o erotică a morţii

Apărut în volumul Eroticism and Death in Theatre and Performance (editor Karoline Gritzner), eseul The kiss of love and death: Eros and Thanatos in the opera de Dieter Borchmeyer trece în revistă o serie de corespondenţe subtile între creaţii aparţinând unor genuri diferite, cu accent, desigur, pe relaţiile dintre dragoste, sexualitate, moarte şi sublimările lor (traducerea mea):

În legătură cu relaţia dintre sărutul morţii şi dorinţa fierbinte de unire cu Dumnezeu (care este proiectată asupra miturilor antice despre iubirea dintre zei şi pământeni), Pierio Valeriano a folosit imaginea de assumptio – călătoria înspre cer. Putem face şi aici legătura cu Richard Wagner, care o compara pe Isolde a sa cu Assunta veneţiană a lui Tiţian, pe care o adora. În însemnarea pe care o face în jurnal la 22 octombrie 1882 Cosima scrie că Wagner nega că „Assunta este mama lui Dumnezeu, ea este Isolde declarându-şi iubirea”. Wagner era conştient în mod intuitiv că pictura lui Tiţian se ocupa de erotica morţii, un subiect care îi preocupa pe platonicienii Renaşterii: urcarea la cer a muritoarei Maria înseamnă unirea ei extatică cu Dumnezeu – o veritabilă transfigurare a iubirii.

Dar Wagner nu mai crede în baza metafizică creştină a transfigurării iubirii. Ca urmare, el o leagă de Isolde şi de o erotică a morţii, ceea ce înlătură cadrul religios. În locul unei iubiri între zei şi pământeni, el scoate în evidenţă experienţa unei pierderi a sinelui care derivă dintr-o iubire pur umană, care poate fi conectată simbolic la vechile imagini religioase ale lui Eros şi Thanatos. Acest lucru devine evident în cântecul final al lui Isolde în care face referire la Tristan: „Immer lichter /wie er leuchtet, / ...  Stern-umstrahlet / hoch sich hebt: / seht ihr, Freunde, / seht ihr’s nicht?” (Tot mai strălucitor/ cum luceşte el, /luminat de stele/se înalţă în tării:/ nu vedeţi, prieteni/nu vedeţi?).

Cercul de stele este simbolul obişnuit al Assumptei. Iar când Tristan şi Isolde îşi cântă imnul de dragoste din actul al doilea: „Ohne Gleiche!/Überreiche!” (Fără seamăn!/Preaplin!), cuvintele lor amintesc de rugăciunea Margaretei către Mater Gloriosa din scena de pe munte din Faust de Goethe: „ Du Ohnegleiche,/Du Strahlenreiche” (Tu cea fără seamăn/Tu cea strălucitoare). Lumea de mister imanent din Tristan şi Isolda conţine imagini ale misticismului Mariei.

Textul postării a apărut inițial pe blogul Sex Reader. Imaginea reproduce tabloul lui Tiţian pomenit în text (Înălţarea la cer a Fecioarei Maria, de aici):

Mahler, un ascet senzual

Când vine vorba de Mahler (dar şi de Bruckner, ca să fim drepţi), cărţile lui Constantin Floros sunt referinţe de prim ordin. Volumul Gustav Mahler, Visionär und Despot este consacrat mai degrabă personalităţii decât creaţiei. Muzicologul german de origine greacă scoate în evidenţă natura duală, contradictorie a omului Mahler, care îmbină ascetismul cu senzualitatea (dar să citim mai jos; traducerea mea):

Unii din prietenii lui Mahler vorbesc despre înclinaţia acestuia spre ascetism. Această observaţie necesită o anume definire a termenilor. După cum ştim, ascetismul creştin al monasticismului medieval tindea înspre suprimarea firii noastre senzuale, implica o luptă împotriva dorinţelor carnale, înfrânarea sexuală şi, în cele din urmă, şi opoziţia faţă de plăcerea estetică. Mahler, o fiinţă pe cât de pasionată, pe atât de artistică, nu era cu siguranţă un ascet în accepţiunea respectivă, ci se situa mai aproape de „ascetismul interior” despre care vorbeşte Max Weber. Etica muncii şi austeritatea lui erau proverbiale.

Din tot ce ştim despre el, este sigur că Mahler era mai dedicat spiritului şi „celor spirituale” decât plăcerilor senzuale. Ar fi desigur greşit să îl descriem ca pe un epicurian şi un hedonist. Alfred Roller insistă pe capacitatea lui de a suporta suferinţe trupeşti. Migrenele chinuitoare nu îl ţineau departe de pupitrul dirijoral. Se pare că a dirijat repetiţia în costume pentru Simfonia a VIII-a ţinută la München în septembrie 1910 în ciuda unor grave dureri reumatice. Şi oricât de obositoare ar fi fost repetiţiile de dimineaţă la Viena, el refuza să se odihnească un pic după-amiaza, spunând că la urma urmei nu era decât „o oboseală fizică destul de obişnuită”. În acelaşi sens se poate cita povestea impresionantă şi totodată bizară a modului în care a încercat Mahler să o distragă pe tânăra lui soţie de la durerile facerii citindu-i din Kant! El credea cu tărie că durerile pot fi învinse numai printr-o concentrare extremă a minţii.

După Roller, Mahler arăta o moderaţie extremă faţă de toate plăcerile, inclusiv cele culinare. „Nu vedeai niciodată la el vreun exces, detesta beţia precum şi orice fel de obscenitate sau indecenţă.” […] Mahler şi femeile: iată un capitol separat. Mahler era foarte sensibil la frumuseţea şi inteligenţa feminină. […]

Înainte de căsătorie se spune că a avut relaţii intime cu cântăreţe din ansamblul liric de la Viena, printre care sopranele de coloratură Selma Kurz, Rita Michalek şi Marie Gutheil-Schoder. […] În mod destul de grotesc, Mahler avea reputaţia unui roué, a unui playboy, cu privire la care Carl Moll se gândise să o prevină pe fiica lui vitregă Alma. Alma scrie despre asta în memoriile ei: „Mahler, ascetul, chiar avea reputaţia unui bon viveur desfrânat, care îşi folosea poziţia începând legături amoroase cu tinere din ansamblul lui.” Dar adaugă: „Era un copil, iar femeia era sperietoarea lui!” […]

Evaluarea lui Ludwig Karpath poate suna destul de categoric: „Mahler avea în mod sigur o predispoziţie erotică – după ce dirija Tristan, era avea o energie senzuală aproape ca nimeni altul – dar nu cobora niciodată în cele din urmă adâncuri ale vieţii sexuale.” Cu toate acestea, ceea ce ne spune Alma este asemănător. „Trecând peste câteva seducţii, de care s-a izbit cunoscând femei,” scrie ea, el a rămas „feciorelnic.”

Ilustraţia reproduce un tablou realizat de Arnold Schönberg în 1911, Înmormântarea lui Mahler (reproducere din cartea lui Constantin Floros). Textul de azi a apărut iniţial pe blogul Sex Reader.

O ameninţare la adresa cărţilor, aşa cum le ştim

Am citit deunăzi un articol care probabil n-a atras atenţia publicului larg. E vorba de prezentarea unui studiu realizat de cercetătorii de la Universitatea din Rummidge (Midlands) în care se atrage atenţia asupra unei specii de bacterii din categoria bacililor, cu un nume obscur (Pterygomorphus cellulosae), dar cu acţiune devastatoare asupra materialului de bază din care sunt confecţionate cărţile. Până şi cei cu cunoştinţe sumare de chimie ştiu că e vorba de celuloză, un policondensat alcătuit din mii de molecule de beta-glucoză (nu mai insist asupra detaliilor structurale, cei interesaţi le vor găsi cu uşurinţă în articol). Bacteria cu pricina este o avidă devoratoare de celuloză şi, implicit, de cărţi. E suficient ca un volum să fie contaminat – majoritatea tulpinilor sunt de o virulenţă extremă – ca el să se transforme treptat, însă ireversibil, într-o pulbere maronie fină, purtătoare a sporilor microorganismului, care este propulsat în atmosferă. Avem aşadar de a face cu un agent vorace şi care se răspândeşte cu ușurință.

Ameninţarea reprezentată de Pterygomorphus cellulosae este de dată relativ recentă. Bacteria se trage, la fel ca virusul HIV, din jungla africană. În Europa şi în America de Nord ea a pătruns odată cu studenţii din Africa, care au adus-o în cărţile şi caietele lor, încă din anii 1980. La noi, armatele de studenţi străini veniţi la studii pe vremea lui Ceauşescu au adus cu ele bacteria bibliofagă, iar infecţia, insidioasă, a început să se propage de multă vreme. Ne mirăm azi să vedem cum arată cărţile româneşti apărute acum 30-40 de ani, ale căror pagini se dezintegrează uşor. Nu e deloc exclus ca la acest proces să fi contribuit şi bacteria noastră.

Situaţia e cu adevărat gravă, mai ales dacă ţinem seama că agentul patogen este imun la cele mai multe antibiotice folosite în practică. De exemplu, microbul secretă enzima numită beta-lactamază, care îi asigură rezistenţă la substanţele din clasa penicilinelor. Desigur, există antibiotice de generaţie recentă, mai sofisticate, însă folosirea lor în practică e ca și exclusă, din cauza preţului prohibitiv. Ar fi, dacă se poate spune aşa, şi o parte bună, căci din fericire cărţile şi manuscrisele mai vechi de 70-80 de ani sunt „imune” din cauza prezenţei în compoziţia hârtiei a unor cleiuri preparate după metode tradiţionale. Cărţile mai noi, a căror hârtie conține clei de sinteză, sunt expuse perfect atacului nimicitor.

Amatorii de lectură de la noi şi din întreaga lume au, aşadar, serioase motive de îngrijorare (de bibliotecari nici nu mai vorbesc). Soluţia este, până una-alta, trecerea masivă în format digital a cărţilor şi publicaţiilor existente şi publicarea pe viitor a acestora exclusiv în formă electronică. Pe acest blog am susţinut în repetate rânduri utilitatea cărţilor electronice. Noile descoperiri îmi oferă un argument în plus, de natură practică, dar nu mai puţin important.

Update: pentru cei care n-au înţeles încă, a fost vorba de o păcăleală de 1 aprilie. Universitatea din Rummidge este o instituţie academică fictivă inventată de David Lodge.

☺☺☺☺ Simon Sebag Montefiore - Stalin. Curtea ţarului roşu

Ar fi fost greu să faci într-o singură postare pe blog prezentarea cărămizii de carte care este Stalin. Curtea ţarului roşu de Simon Sebag Montefiore (Polirom, 2014). Din fericire nici nu mi-am propus aşa ceva, aşa că mă limitez la câteva observaţii în fugă. Rămâne ca cei interesaţi să citească sau nu cartea şi să-şi dea eventual şi ei cu părerea. Este – iertat fie-mi clişeul, dar mi-e lene să caut vorbe – o frescă vastă a cercurilor conducătoare sovietice între 8 noiembrie 1932 (noaptea sinuciderii Nadiei Allilueva, a doua soţie a lui Stalin) şi 5 martie 1953 (moartea celui care fusese proclamat, spre proslăvire, generalisim). Cu mii de trimiteri bibliografice, sumedenie de detalii mărunte, dar relevante pentru o atitudine sau alta, bazată pe convorbiri directe cu martori la epoca respectivă sau cu urmaşi ai acestora iniţiaţi în secretele lor, lucrarea îl poate înspăimânta la prima vedere pe cititorul care nu-i istoric de meserie.

Din fericire, nu avem de a face cu un tratat academic scorţos şi pedant, ci mai degrabă cu o relatare expresivă, însă strânsă şi ghidată în permanenţă de dovezi. Nu e o biografie romanţată în adevăratul sens al cuvântului, deşi există procedee care par a fi luate din arsenalul ficţional. Unul dintre ele ar putea fi prezenţa unui prolog, relatarea petrecerii de la 8 noiembrie 1932, după care Nadiei Allilueva e găsită moartă în camera ei, tragedia care pare să-l fi marcat puternic pe Stalin, atât de profund încât el n-a mai fost niciodată acelaşi ca înainte, trezind în el bestia adormită. Corect e, desigur, să spunem şi că e imposibil să ştim cum ar fi evoluat Stalin fără acest episod. Important e că autorul nu cedează tentaţiei ieftine a spectaculosului şi nu creditează teza asasinării Nadiei de către Stalin, de altfel destul de vehiculată. Prologul „Nadia” este singura abatere de la principiul cronologic al prezentării. După el, firul expunerii urmează expunerea evenimentelor începând din tinereţea lui Stalin şi până la moarte.

Scene de viaţă privată, elita de partid, intimii conducătorului, vacanţe, ospeţe, toate se proiectează pe fondul unei tragedii imense, de la foametea din Ucraina (provocată, practic conştient, de Stalin) la industrializarea forţată şi galopantă la marea teroare de la mijlocul anilor 1930. A-l crede pe Stalin singurul vinovat ar fi o greşeală, arată istoricul („Stalin era voinţa dominantă, dar „Marea teroare” nu a fost opera unui singur om. Aproape că putem auzi entuziasmul evanghelic al setei lor de sânge care uneori ajunge la limita tragicomicului.”) Spectacolul sfâşierii între ei a călăilor e fascinant (succesiunea Iagoda - Ejov - Beria, în care fiecare îşi execută cu sânge rece predecesorul, e pilduitoare), după cum fascinant e şi cinismul de care dă dovadă Stalin. În vreme ce sute de mii de oameni sunt arestaţi şi trimişi la moarte, se dă liber la jazz, toată lumea dansează frenetic, iar Stalin însuşi declară „Viaţa a devenit mai veselă, tovarăşi.Viaţa a devenit mai bună.”

Şi totuşi, Stalin a fost înconjurat nu doar de gorile care s-au devorat una pe cealaltă, arătându-şi totodată docilitatea faţă de stăpân. Au existat şi supravieţuitori de profesie, cum ar fi cunoscutul Molotov, care a rămas în picioare, consimţind să-i fie arestată soţia. La fel şi Mihail Kalinin (nominal, şeful statului sovietic, în practică, o simplă marionetă, a cărui soţie are parte de acelaşi tratament). Stalin pare să nu fi avut sentimente sau favoriţi şi nici milă, dar e interesant că printre extrem de puţinele persoane care au avut curajul să-l contrazică s-au numărat... Molotov şi Kalinin, care au supravieţuit politic, având în plus norocul ca nevestele lor să rămână totuşi în viaţă. E o imagine care pare să sugereze că o atitudine mai puţin slugarnică, mai fermă, ar fi fost posibilă şi ar fi putut să limiteze ororile. Ipoteze, însă.

Anii războiului înfăţişează tabloul unei imense improvizaţii, al unui teatru imens de măceluri provocate de incompetenţă. Lipsa totală de pregătire a armatei sovietice (Stalin o decimase conştiincios în anii 1930) se vădeşte peste tot, iar lipsa de adăposturi din Moscova duce la scene suprarealiste, cu birouri ale organelor de stat amenajate prin staţiile de metrou. Interesant e cum şi-a revenit până la urmă URSS şi cum a reuşit să întoarcă soarta războiului. Se pare - oricât de riscantă poate fi o asemenea afirmaţie - că personalitatea lui Stalin a avut aici un rol important. Fără să aibă o pregătire militară propriu-zisă, omul avea instinct şi fermitate. A fost probabil singurul moment în care temperamentul de fiară a servit la ceva.

Capitolul final, căderea cortinei, e prezentat cu lux de amănunte, ocazie pentru a disipa tot felul de mituri cu privire la o aşa-zisă asasinare a lui Stalin. Tabloul unui întreg aparat de partid paralizat de teamă, incapabil să acţioneze, e fascinant. Cel care s-a trezit primul a fost Hruşciov. Modul lui de a acţiona pentru acapararea puterii seamănă destul de mult cu stilul în care a ajuns în vârf Nicolae Ceauşescu. Există probabil invariante care se regăsesc în toate sistemele dictatoriale. Mă opresc aici. Stalin. Curtea ţarului roşu e o lectură captivantă, în ciuda stufoşeniei. Un motiv în plus să-ţi cumperi ebook, căci volumul clasic e cam greu de ţinut în mână.

☺☺ Radu Găvan - Exorcizat

Exorcizat, romanul lui Radu Găvan apărut anul trecut la Herg Benet, începe cu o scenă care ar putea să ofere o cheie solidă de lectură. Protagonistul narator al volumului, un tânăr student la Construcţii care şi-a abandonat studiile pentru a trăi o viaţă independentă, se mută într-o garsonieră, iar tatăl lui îl ajută să care în casă canapeaua extensibilă pe care avea să petreacă multe clipe pe parcurs. Practicând un pic de hermeneutică de duminică putem spune că s-a creat cadrul unei lungi confesiuni autoanalitice, nu în faţa unui psihiatru, ci în faţa propriei instanţe interioare. Este, după caracterizarea pe care îl pune romancierul să şi-o facă, „un puţoi de doujşiceva de ani, care poate fi orice doriţi dumneavoastră, mai puţin sfătos ori înţelept”. 

Tânărul nostru alege să îmbrăţişeze o carieră hermetică şi, să recunoaştem, destul de atrăgătoare în Bucureştii de acum câţiva ani, aceea de agent imobiliar. Munca la o agenţie de specialitate îl va pune în contact cu o lume dubioasă, cu colegi violenţi (deşi cu grade diferite de inteligenţă) precum Ioan şi Victor sau cu personaje interlope caracterizate prin forţă brutală. În paralel, actantul nostru caută senzaţii tari acasă, pe internet, unde desfăşoară o activitate sexuală febrilă (filme porno, socializare, randevuuri cu persoane de ambele sexe, repetate autosatisfaceri). Nu mai trebuie să spun că autorul nu lasă nimic la voia întâmplării şi îi împărtăşeşte cititorului detalii picante ale acestor îndeletniciri.

Mai mult decât atât, fostul student se transformă în teoretician ad hoc, explicând geneza criminalităţii în serie sau, mai exact, aderând la una din teoriile populare în domeniu:

În ultimul interviu, înainte de a fi executat, Ted Bundy, celebrul criminal în serie, spunea că pentru el începutul a fost făcut de soft porn, care a fost poarta către sado-masochism și mai apoi către violența extremă ca fetiș sexual.

Mda, cred că avea oarecare sens. Dus cum era tipul, tot spusese lucrurilor pe nume. Porneala, ca orice drog, îți distruge spiritul. Măcar atunci când îți bagi în venă intri în lumea fericirii și ai scuza că te caci pe tine dacă nu mai iei, dar la porneală ce scuză ai?

Toți violatorii sunt dependenți de pornografie. Criminalii în serie au la bază pornoșaguri din ce în ce mai elaborate, până când nu li se mai scoală și atunci îi apucă amocul și vor ceva real.

Dezvălui potenţialilor cititori ai cărţii că activităţile neortodoxe desfăşurate în garsoniera cu sofa nu vor avea ca urmare crime în serie. E drept că ne vor fi înfăţişate destule scene de violenţă extremă, descrieri sordide de bătăi şi acte sexuale, dar – har Domnului – nimic ireparabil, căci dinţii scoşi pot fi înlocuiţi.

Toate acestea nu ajung să spună mare lucru. Literatura contemporană (până şi cea produsă pe malurile Dâmboviţei) e plină de aşa-numita ficţiune transgresivă, de personaje lăturalnice care testează limitele suportabilului şi refuză să se încadreze în grup şi se dedau la tot felul de fapte care îl oripilează pe cititorul cuminte. Nimic nou, épater les bourgeois şi atâta tot. Toate acestea par a indica un roman prost, în ciuda versatilităţii limbajului şi naraţiunii, care nu se pot nega. Ar exista şi o cheie de lectură care ar mai salva ceva din această dandana, anume cea parodică. Ca parodie a unor scrieri (inclusiv scenarii de film) care mizează pe psihologia ieftină şi stereotipă, cu personaje traumatizate în copilărie, respinse de familie, terorizate la şcoală, Exorcizatul lui Radu Găvan ar putea face o bună figură. Eroul lui are toate aceste caracteristici, ba mai mult, este incapabil să aibă o relaţie bazată pe dragoste, fiind respins de singura femeie pe care o iubea. Dacă luăm toate acestea (prea) în serios şi producem un clic compătimitor cu limba, romanul e prost. Dacă vedem în peripeţiile şi trăirile agentului imobiliar elemente de răspăr ale unei tradiţii bogate în clişee psihologizante, mai rămâne loc pentru mântuire estetică.