Demostene Botez - Sfredeluș

Dintre cărţile pentru copii ale anului 1953 se disting, prin prezenta unui personaj titular proeminent, Sfredeluş[1] de Demostene Botez şi Ghiduş Arcăduş[2] de Sonia Larian. Cu cea dintâi, Demostene Botez (1893-1973), care avea în spate o carieră literară şi gazetărească prodigioasă, îşi face debutul în literatura juvenilă. Preocuparea pentru acest domeniu nu era însă chiar aşa de nouă, căci încă din 1950 poetul colaborează la revistele pentru copii, cu texte originale[3] sau traduceri, cum sunt cele din poetul comunist italian Gianni Rodari[4]. Cea mai fermă dovadă de ataşament pentru literatura celor mici o oferă un articol[5] pe care îl semnează în 1950 pe prima pagină a muribundului ziar Universul, ocazionat de discuţia despre literatura pentru copii care avusese lor la Uniunea Scriitorilor şi în care afirmă: 

              Ceea ce este cu siguranţă câştigat [de pe urma discuţiei] este că literatura pentru copii nu-i o literatură minoră şi că cei mai consacraţi scriitori o pot crea cu aceleaşi satisfacţii de creaţie şi îndeplinind acelaşi mare rol social.

Ba poate, s-ar putea spune că scriitorul pentru copii trebuie să fie perfect, condiţie care nu-i indispensabilă sensului pentru adulţi.

              Copilul reprezintă un cititor total pretenţios. Dacă-i place, i se aprind ochii, i se încreţeşte fruntea şi i se înroşesc obrajii. Dacă nu-l place, nu mai citeşte. Dar deloc.

    Iată aşadar că autorul lui Sfredeluş ia foarte în serios scrisul pentru copii. Cartea, o suită de poezii care îl au în centrul lor pe un copil de grădiniţă vioi, activ şi doritor să ajute, începe cu un portret amănunţit al protagonistului (Sfredeluş), văzut ca un lider de opinie capabil să-i adune în jurul lui pe ceilalţi ţânci:

               Sfredeluş e-un băieţel,

              Ca şi tine, mititel.

              Are nasul mic, turtit,

              Părul creţ şi ciufulit,

              Ochii vii de veveriţă

              Şi pe-obraz o aluniţă.

              El nu-i singur niciodată;

              Împrejurul lui stau roată,

              Bucuroşi, ceilalţi copii

              Şi lucrează jucării.

    Avem în continuare ocazia să-l vedem pe Sfredeluş în diverse ipostaze cotidiene. El este, pe rând, un copil cuminte şi gata să dea o mână de ajutor (Sfredeluş şi bunica) şi plin de curaj atunci când, lovit la deget, i se oblojeşte rana (Nu mă doare). Se trezeşte devreme şi nu întârzie la cămin (Azi începe săptămâna), iar odată ajuns acolo, se spală şi se îmbracă singur, ajutându-i şi pe copiii care nu sunt încă în stare s-o facă singuri (La cămin). Jocurile în care este angrenat Sfredeluş sunt nu doar eminamente masculine, ci şi în deplin acord cu ocupaţiile şi obiectivele evidenţiate de regulă de propaganda regimului. Astfel, el ia parte, alături de alţi băieţi, la construirea unei „uzine” alimentată cu „electricitate” prin intermediul unor sfori (Uzina) şi devine, tot împreună cu nişte colegi de cămin, un „feroviar” priceput (Trenul, În gară).

   Poeziile din ultima treime a ansamblului sunt dedicate vieţii în colonie, văzută ca o binemeritată odihnă după lunile petrecute la cămin (Crocodilul, În ogradă, Melcul curier), sau relaxării din vacanţa de iarnă (Iarna, Cu săniuţa). Sunt versuri simple, antrenante, care conturează imaginea unei copilării fericite, însă pline de responsabilităţi, într-o lume nouă şi ofertantă. În definitiv, în Sfredeluş Demostene Botez pune în aplicare programul pe care îl enunţase în finalul articolului din care am citat mai sus:

 

Personagiile scrierii literare,pentru copil trebuie să fie perfect consecvente. Desfăşurarea naraţiunii nu numai că trebuie să fie dinamică, dar să se desfăşoare mereu crescând. Repetiţia nu-i distracţie pentru copii. Asta-i comoditate de bătrâni, ba poate chiar un fel de fericirea lor. Iar dacă este vorba de o literatură pentru copii, cu tendinţă, iar nu un simplu joc de distracţie, ca balonaşul de celuloid cu grăunţe înăuntru, care sună a gol, atunci nici în partea ideologică nu trebuie să fie nicio greşeală. Copilul ia de bun tot ce citeşte. Iar o deviere iniţială duce, ca în geometrie, la un unghi care se deschide din ce în ce mai larg spre bază.

    Apreciat de critică în anii următori[6] şi reeditat, Sfredeluş va reprezenta pandantul lui Ciopârţilă, eroul de peste câţiva ani al lui Tiberiu Utan, prototipul copilului neastâmpărat şi distrugător, după cum remarcă Domiţian Cesereanu[7] cu ocazia reeditării primei cărţi şi apariţiei primei ediţii a celei de a doua.

---

[1] Editura Tineretului, ilustraţii Fred Micoş.

[2] Editura Tineretului, ilustraţii A. Sirin.

[3] Spre exemplu, Cârtiţă, fă-mi un tunel!, în Pogonici nr. 19 din 1 octombrie 1950 (înglobată în volumul Sfredeluş), Baba Floarea, în Licurici nr. 211 din 1 mai 1953 sau La revedere, în Cravata roşie nr. 11 din 1 iunie 1953.

[4] În Cravata roşie nr. 7 din 1 aprilie 1953.

[5] Literatura pentru copii, în nr. 17771 din 19 mai 1950.

[6] A se vedea, de exemplu, O poezie mare pentru cei mici de Lucia Olteanu, în Gazeta literară nr. 22 din 31 mai 1962.

[7] Două cărţi pentru copii. Demostene Botez: Sfredeluş; Tiberiu Utan: Ciopârţilă, în Gazeta literară nr. 33 din 16 august 1962.

Din cărțile pentru copii ale anului 1949 (I)

În 1949 debutează în literatura pentru copii Mihail Calmâcu (n. 1921)[1], cu placheta de versuri Martinel, feciorul codrului (Editura de Stat, Literatura pentru copii). Sunt peripeţiile unui ursuleţ, cel mai zvăpăiat şi curios din trei fraţi, care, rănit la o labă, este luat acasă de un pădurar. Puiul de urs e îngrijit de Lenuţa şi Vasilică, copiii pădurarului şi pare a se integra printre celelalte animale din ogradă, până în momentul în care chemarea străbunilor, pe care am văzut-o în acţiune şi asupra vulpii lui Alexandru Şahighian, îl readuce în pădure printre fraţii lui. Sunt versuri simple, pentru copiii mici, lipsite de vervă şi inventivitate:

Într-o pădure depărtată,
la margine de luminiş,
într-un bârlog trăiau odată
trei ursuleţi,
trei fraţi isteţi,
cam dolofani,
cam năzdrăvani.
Aveau cojoace mititele
iar ochii le erau mărgele
scânteietoare câteşi două
ca picăturile de rouă...

Corespondentul din lumea acvatică al lui Martinel este Solzişor (Solzişor cel neastâmpărat), un peşte pus pe şotii, care tulbură liniştea bălţii sâcâindu-le pe celelalte vieţuitoare, până în ziua când e pescuit de un băiat şi ajunge în acvariul acestuia. Povestea are totuşi happy end, căci, sesizând melancolia lui Solzişor, copiii se decid să îl readucă în mediul lui de baştină. Lipsite de constrângeri ideologice, limitate la universul animalier familiar copiilor, versurile lui Calmâcu se bucură de aprecierea revistei Pogonici[2], care publică o recenzie semnată „Fănuţă”. Nu la fel de încântat este recenzentul de la rubrica Marginalii a Contemporanului[3], care observă evidenţa, lipsa de originalitate a versurilor din poezia care dă titlul volumului, ba chiar ironizează repetitivitatea unor structuri, vorbind despre o poezie constituită „pe sistemul ipotetic al unui «perpetuum mobile» care s-ar putea întinde „nu pe 17, ci pe 177 de pagini sau chiar mai multe”.

Autorul ilustrațiilor nu este menționat.

[1] Va activa mai ales ca traducător, dar şi pe post de colaborator la revistele copii.
[2] O carte pentru noi, în nr. 32 din 10 august 1949.
[3] Nr. 145 din 15 iulie 1949.

Din cărţile pentru copii ale anului 1948 (II)

Maria Rovan, autoare aparţinând valului de tineri scriitori (se născuse în 1919), publică în 1948 volumul Teatru pentru copii (Editura de Stat, Literatura pentru copii), prin care pare să se impună ca dramaturg de frunte pentru publicul de vârste fragede. Ideea care pare să o fi călăuzit pe autoare pare tratarea dramatizată într-o manieră nouă (azi i-am spune postmodernă) a unor teme literare larg răspândite. În Scufiţa roşie şi capra cu trei iezi sunt contopite cele două cunoscute poveşti, elementul unificator fiind aversiunea faţă de inamicul comun, lupul, iar Pe urmele Mioriţei are ambiţia de a adăuga elemente noi la istoria cunoscută a baladei, precum existenţa unei surori a oii năzdrăvane (Florica) şi dizolvarea conflictului pastoral existent în textul folcloric clasic. Din păcate, această rescriere a unor poveşti arhicunoscute este sterilă, căci autoarea, lipsită de inventivitate, nu reuşeşte să creeze texte care să atragă şi caută să instruiască la tot pasul, într-un stil strident, pe alocuri bombastic. Alte două piese (Ţara păsărilor şi Şapte mici pitici sunt de un didacticism supărător („Aşa este precum zici / Să fim buni cu cei mai mici” rosteşte, trăgând concluziile, un personaj din cea de a doua piesă). Cenuşăreasa este o dramatizare mediocră a basmului omonim, ca şi Un bob de mazăre cu bucluc  (trimitere la Prinţesa şi bobul de mazăre de Andersen). De un moralism generic, în mare măsură burghez, fără elemente prea apăsate de critică socială (Cenuşăreasa nu are reţineri în a-i ceda prinţului tânăr şi fermecător), creaţiile Mariei Rovan nu atrag atenţia criticilor zilei. Volumul este salutat, cu amabilitate, în recenzii de câteva rânduri (ca în Universul nr. 232 din 6 octombrie 1948, unde titlul e menţionat greşit ─ Teatru de copii). Ceva mai amplă este prezentarea făcută în ziarul Luptătorul nr. 239 din 26 noiembrie, unde se spune că „[a]utoarea reușește să creezi în câteva personaje modele de viață pentru cei mici: «Nu suntem iepuri ca să fim sperioși ca ei», spune unul din cele trei personaje scoțând în relief astfel curajul, care trebuie să fie o calitate a tineretului nostru. «Teatru pentru copii» este o carte care trebuie să fie citită de toți acei cărora li se adresează”.

Coperta şi desenele interioare sunt realizate de Ligia Macovei. 

Alexandru Andy - Pădurarul cel voinic

Foarte departe de proza despre lupta ilegaliştilor a anului 1949 se situează culegerea de poveşti Pădurarul cel voinic de Alexandru Andy (Editura de Stat – Literatura pentru copii şi tineret). Publicist, autor de scheciuri comice (singur sau împreună cu Mircea Crişan) sau scenarist, Alexandru Andy (1930-2023) este şi autorul unor texte pentru copii, precum Tică şi Rică la teatrul de păpuşi (în colaborare cu Erna Albu) sau schiţele publicate în revistele consacrate acestei vârste. Cele patru bucăţi din volum ilustrează categoria deja consacrată a noului basm. Pădurarul cel voinic, piesa care dă titlul întregii cărţi, este relatarea călătoriei întreprinse de un voinic neînfricat într-o ţară cârmuită de un împărat care e dispus să-şi dea fata de soţie aceluia care va fi în stare să-i spună numărul oamenilor pe care i-a făcut fericiţi. Mai obişnuit cu lupta cu sălbăticiunile codrului decât cu anchetele sociologice, pădurarul (un flăcău cam simplu, congener cu germanicii Siegfried sau Parsifal) se pune pe treabă, dar dintre oamenii cu care stă de vorbă nu găseşte pe nimeni pe care împăratul să-l fi făcut fericit. Era şi de prevăzut: monarhul încerca să-şi cumpere supuşii oferindu-le aur şi bogăţii, ignorând adevăratele valori, din rândul cărora se detaşează munca, după cum îi explică, la plecare, pădurarul: 

Uite: mie poţi să-mi dai tot aurul din împărăţia ta şi nu m-aş despărţi de toporul meu! Da! E de oţel şi coada lui e de lemn, dar îl iubesc şi-l preţuiesc mai mult decât orice nestimat. Şi nu-l iubesc fiindcă ar fi vrăjit sau ar avea cine ştie ce farmece într-însul! Îl preţuiesc fiindcă el ─ toporul acesta ─ înseamnă munca mea. Şi munca mea mi-e mai dragă decât orice pe lume.

Mult mai concisă, La gura sobei este relatarea unei seri de iarnă petrecută de un bunic cu nepoţii lui. Bătrânul este pus în încurcătură de cererea copiilor, care vor să li se spună poveşti clasice, cu personajele fantastice consacrate:

─ Ce poveste să vă spun, măi draci împieliţaţi
─ Zi-o pe aia cu Ileana Cosânzeana, bunicule!
─ Iar aia? Nu v-aţi săturat de ea?
─ Atunci spune alta... Pe care o vrei tu, pe aia cu balaurul cu şapte capete... Sau pe aia cu căpcăunul...
─ Ia ascultaţi aici, nepoţilor! Sunteţi copii mari acum, cum mai vreţi voi să vă spun poveşti cu spurcăciuni d-astea? Aţi văzut voi vreodată balauri sau căpcăuni? Nici nu există aşa ceva!
─ Ba există, bunicule! Nu ne-ai spus chiar tu?
─ Dacă există, de ce n-aţi văzut niciodată nici balauri şi nici căpcăuni?
─ Dar tu de ce ne-ai spus poveşti cu căpcăuni, dacă nu-i adevărat?
─ Dacă n-am avut altă treabă, ce să fac! Dar uite, de acum înainte n-o să vă mai povestesc niciodată năzbâtii d-astea cu farmece vrăjitoreşti şi mai ştiu eu ce.

Nu este un dialog lipsit de vervă şi spirit dialectic, în urma căruia bunicul se angajează ca pe viitor să spună numai poveşti „cu oameni ca şi noi”, în spiritul realismului întronat peste tot în literatură.

Ursita ilustrează o temă dragă propagandiştilor vremii, cea a luptei împotriva superstiţiilor şi fatalismului. Doi fraţi află de la tatăl lor, aflat pe patul morţii, ca la naşterea lor ar fi venit două ursitoare care le-au fi prezis o viaţă scurtă şi plină de nenorociri. Întristaţi de pierderea părintelui şi derutaţi, cei doi pornesc în lume pe căi diferite, dar, la împlinirea sorocului de trei ani pe care îl fixaseră pentru revenirea acasă, bărbaţii sunt complet schimbaţi. În peregrinările lui, fratele cel mic sfidase destinul şi răzbise, ajungând un conducător stimat, în vreme ce cel mare, resemnat, se împăcase cu soarta lui şi ajunsese sărac şi îmbătrânit înainte de vreme.

Ţara fericirii, povestirea care încheie seria, relatează peripeţiile unui băiat nemulţumit de viaţa lui şi care, povăţuit de un cărturar, pleacă în căutarea fericirii. Ajunge în Ţara Odihnei, la prima vedere un tărâm perfect, în care nimeni nu munceşte şi toţi cetăţenii se odihnesc în permanenţă. Desigur, e o soluţie utopică ─ nemuncind nimeni, nici nu există prea multe bunuri de primă necesitate ─, aşa că viaţa e departe de a fi bună. Autorul adoptă o soluţie facilă pentru final, căci totul se dovedeşte a fi fost un vis. Totuşi ─ iar acesta nu mai este o plăsmuire a imaginaţiei ─ o ţară a fericirii există, după cum le explică copiilor un profesor:

Atunci când se aştepta mai puţin să primească de undeva vreun răspuns la întrebarea care-l frământa, profesorul şi-a-nceput lecţia şi le-a vorbit despre „Ţara Fericirii".
O ţară frumoasă, cu păduri bogate şi câmpii întinse, unde munceşte toată lumea şi unde toţi cei ce muncesc sunt mulţumiţi.
Şi ţara aceasta nu e peste mări şi ţări, ci foarte aproape, spre soare răsare, chiar vecină cu ţara noastră.

De dimensiuni reduse, Pădurarul... lui Alexandru Andy reuşeşte un adevărat tur de forţă, condensând pe parcursul câtorva zeci de pagini teme majore de actualitate în cel de al doilea an al republicii (valoarea supremă a muncii, lupta cu supranaturalul, glorificarea Uniunii Sovietice), într-un stil accesibil, pe placul copiilor. Fără a fi remarcat de recenzenţi, volumul se bucură totuşi de aprecierea cronicarului editorial de la rubrica Fişier a revistei Flacăra[1], care observă că „Valoarea cărţii de poveşti a lui Al. Andy trebuie căutată, în primul rând, în critica pe care autorul o aduce prin mijlocirea eroilor săi la îndepărtarea literaturii mistice cu care au fost obişnuiţi în trecut copiii”.

Ilustratorul volumului nu este precizat.

---

[1] Nr. 30 din 30 iulie 1949.

Din cărţile pentru copii ale anului 1948 (I)

Printre numele întâlnite pe copertele volumelor pentru copii se numără şi cel al militarului de carieră Siminel Gheorghiu (m. 1967)[1]. Acesta este autorul lui Păcală (Editura de Stat – Literatura pentru copii) cu ilustraţii de Dem Demetrescu. Este reluarea, cu mici modificări, a unui episod cunoscut din isprăvile eroului popular, cel în care Păcală iese biruitor din confruntarea cu un popă viclean şi hrăpăreţ, la care intră argat şi cu care încheie o înţelegere potrivit căreia celui care se supără primul i se va tăia nasul. Este vorba, în realitate, de o reversificare a episodului corespunzător din Isprăvile lui Păcală de Petre Dulfu, lucru interesant, dacă ne gândim că Dulfu era interzis şi, mai mult decât atât, înfierat în presa vremii[2]. Siminel Gheorghiu păstrează pentadecasilabul bogat al lui Dulfu şi îl înlocuieşte pe popă cu boierul Melinte, dar nu se abate de la succesiunea de întâmplări relatate de povestitorul ardelean. Păcală apare drept un justiţiar care îi pedepseşte pe cei răi şi rapace, dar fără ca acţiunile sale să urmărească altceva decât sancţionarea relativ blândă a vinovatului, care îşi recunoaşte culpa şi urmează a o ispăşi („E-o pedeapsă tare blândă... pentru tine mai ales... / ─ Văd acuma c-am greşit şi de astăzi înainte, am să fiu om pocăit. / Lasă-mi nasul... ─ Da, Melinte... Nu ţi-l tai. Din partea mea / Socotesc: învăţătura o să-ţi prindă la ceva.”). Cartea lui Siminel Gheorghiu nu este remarcată de cronicarii epocii, dacă facem desigur abstracţie de scurta prezentare a lui Victor Adrian („L-am întâlnit şi pe prietenul nostru Păcală, care trecea pe drum. Acum, domnul Siminel Gheorghiu îl trezeşte din somn, îi scutură colbul şi-l pune «să facă una cu boierul Melinte». încercarea e, oricum, merituoasă, cel puţin sub raportul lui «redivivus». Dar Păcală îşi aşteaptă încă povestitorul, aşa cum şi Făt-Frumos mai aşteaptă încă să fie cuprins cu adevărat in paginile unor de păcălici [sic] al poporului, arma râsului său...”)[3]. Lipsa de entuziasm a acestei caracterizări este într-o oarecare măsură contracarată de prezentarea lapidară din Frontul plugarilor[4], în care se afirmă că „Sub masca umorului, se ascunde instinctul de clasă al țăranului sărac Păcală, care-l pune în mod firesc pe o poziție ostilă boierului exploatator”, unde volumul are parte de o interpretare într-o grilă sociologizantă convenabilă. Siminel Gheorghiu va continua să publice ocazional în revistele pentru copii (Licurici, Pogonici, Poezie, cântec, joc), dar numele lui va dispărea de pe lista colaboratorilor după 1953[5].

Dacă Siminel Gheorghiu este o apariţie efemeră, Alexandru Şahighian (1901-1965)  este, cu începere din 1948, autorul mai multor volume pentru copii şi tineret (Rici-Rici (1948), Lacul cu raţe (1951), Dacă numeri pân’ la zece (1953), Ursul (1954), Poveşti adevărate (1956), Poveşti dunărene (1959), Coiful de aur (1962, reeditat în 1968), O zi din august (1965) etc.). Rici-Rici, apărută în toamna lui 1948, este o suită de cinci scurte povestiri având ca element comun prezenţa animalelor, sălbăticiuni ca aricioaica Rici-Rici sau animale domestice precum simpaticul câine Hector al naratorului. Sunt relatări ─ întotdeauna lipsite de cruzime sau dramatism extrem ─ ale unor aventuri cu vieţuitoare. În Rici-Rici, cititorul-copil face cunoştinţă cu ariciul şi modul lui de viaţă, iar animalele sunt înzestrate cu limbaj şi personalitate. La vânătoare este o bucată în realizarea căreia am putea spune, parafrazând precizările din anumite filme, că nu a fost vătămat niciun animal, căci Hector, prinzând o iepuroaică gestantă, îi dă drumul impresionat de viaţa ei. Povestea unei broscuţe îl familiarizează pe cititor cu pericolele la care sunt supuşi batracienii; din fericire, eroina trece cu bine prin toate încercările. Veveriţa oferă, sub pretextul unei conversaţii cu o ciocănitoare, informaţii despre viaţa acestui animal al pădurii, căruia nu i se face un portret prea flatant. Glasul pădurii, poate cea mai complexă dintre naraţiuni, are ca temă motivul chemarea străbunilor. Prins de nişte copii, un pui de vulpe pare la început să se adapteze perfect la viaţa de animal de curte, însă instinctul de sălbăticiune, imposibil de înăbuşit, iese suprafaţă, iar animalul trebuie eliberat în pădure. Sunt povestiri vii, bine scrise şi captivante, lipsite de moralism strident sau de îngroşări sociologizante, reeditate în anii următori (1952, 1957). Prin informaţiile oferite cititorului, ele se apropie de lucrările lui Ionel Pop[6] sau Eugen Jianu[7], care vor fi tipărite în deceniul următor. Ulterior, autorul va practica un realism socialist conformist şi ireductibil, manifestat până aproape de capătul vieţii (de pildă în O zi din august sau Coiful de aur). Deocamdată, ─ în 1946-1948 ─ perioadă care marchează debutul său editorial, Şahighian dă Cezarului ce e al Cezarului în altă parte (în antologii, prin poeme ocazionale ca Sirena lui Vasile Roaită[8], sau în publicistică).

---

[1] O scurtă menţiune merită un alt militar cu activitate sporadică în publicaţiile pentru copii până în 1948, locotenentul Paul Epureanu (n. circa 1897), mai cunoscut ca promotor al sporturilor în perioada interbelică. Epureanu este eroul unor întâmplări senzaţionale care culminează cu o crimă, relatate de ziarele anilor 1930 .

[2] A se vedea Andrei Băleanu, Maculatura otrăvită a vechii „Literaturi pentru tineret” trebuie să dispară!, în Tânărul muncitor nr. 76 din 14 octombrie 1948.

[3] Victor Adrian, Voinicului i se deschid toate uşile, în Contemporanul nr. 137 din 20 mai 1949.

[4] Nr. 1148 din 17 decembrie 1948.

[5] Pe aceeaşi notă, în Libertatea nr. 1306 din 17 decembrie 1948 se arată că „Humorul care se degajă din viaţa lui Păcală se naşte din contradicţiile care există între acesta ─ ţăran sărac ─ şi boierul exploatator”.

[6] Din fauna noastră, Editura ştiinţifică, 1959

[7] Povestiri cu păsări şi animale, Editura tineretului, 1958.

[8] Apărută în antologia Poezia muncii şi a libertăţii, Editura C.G.M., 1946, sub redacţia lui Alexandru Şahighian.

Banda veselă

Mi-ar fi plăcut să mă pricep la teatrul românesc al perioadei tulburi care ţine din 1944 până în 1947, dar din păcate sunt practic ignorant în materie. Dintre sutele (miile?) de piese, reviste sau cuplete care se reprezintă în sălile şi grădinile Capitalei am reţinut Banda veselă de I. Avian. Puţini ştiu azi cine a fost Avian; ajunge să spunem că după 1948 a scris mulţi ani la Urzica, după care a emigrat în Israel. Revin. Presa vremii dă puţine detalii despre spectacol, care ar fi fost, potrivit unei reclame, „un grandios spectacol jucat de copii, pentru mari şi mici”[1], jucat la Savoy. Să fi fost o piesă pentru copii sau doar una cu actori-copii? Destul de greu de spus, deşi titlul este inclus în alte ziare la rubrica de spectacole pentru copii, alături de cele de la Ţăndărică. Părea, oricum, un succes.

Surprinzător, în Universul nr. 214 din 20 septembrie 1947 găsim o notă destul de scurtă intitulată Spectacole pentru copii interzise. Ziarul publică de fapt un comunicat primit de la Ministerul Artelor, instituţia răspunzătoare pentru aprobarea (şi cenzurarea!) spectacolelor teatrale:

Constatându-se că spectacolele pentru copii, organizate în ultimul timp, au un aspect comercial prin utilizarea copiilor în texte nepotrivite şi in producţii străine de orice semnificaţie educativă, Ministerul Artelor a dispus ca pe viitor, aceste spectacole să nu mai fie autorizate. În această categorie intră şi spectacolul intitulat „Banda veselă, care a fost interzis. Totodată a dat dispoziţii teatrelor de stat şi va face recomandări teatrelor particulare să programeze, în repertoriile lor, câte una sau două piese pentru copii. Pe viitor, nu vor mai fi autorizate spectacole de acest gen, decât cu texte şi personal artistic.

Banda veselă primise avizul „bun de reprezentat” din partea Ministerului Artelor, aşa cum o dovedeşte inventarul aflat la Arhivele Naţionale. Nu era probabil la mijloc o problemă de fond (conţinutul fiind conform cu cerinţele autorităţii), ci mai degrabă una de formă, anume distribuirea copiilor în roluri neadecvate. Nu ştim deocamdată care e adevărul; cine ştie, căutări meticuloase prin publicaţiile teatrale ale vremii ne vor putea spune mai multe. Şi, în final, o mică surpriză: în ciuda interdicţiei Ministerului Artelor, spectacolul pare să se mai fi jucat câteva luni, căci e anunţat la rubrica de spectacole pentru copii a ziarului Universul nr. 296 din 25 decembrie 1947.

[1] Universul nr. 945 din 15 septembrie 1947.

Isprăvile (extra-)literare ale lui Piuici

Începând din 1948, discuţiie despre literatura pentru copii par să se poarte în întreg spaţiul cultural autohton. Presa culturală (Contemporanul, Rampa, Flacăra, Viața românească) publică nu puţine articole generale, menite să înfiereze statutul acestui domeniu literar pe vremea burghezo-moşierimii şi, totodată, să jaloneze viitorul drum al unei creaţii conforme cu cerinţele realismului socialist, care să servească obiectivelor generale de educare a constructorilor viitoarei societăţi comuniste. Publicaţiile adresate cadrelor didactice nu pierd nici ele din vedere subiectul[1]. Presa politică centrală, în frunte cu Scânteia şi Scânteia tineretului, îşi deschide şi ea coloanele acestei problematici[2]. Despre literatura pentru copii – o consemnează arhivele – se vorbeşte şi în şedinţe ale forurilor diriguitoare ale culturii şi ideologiei[3]. Un loc unde ne-am aştepta mai puţin să găsim asemenea dezbateri este Academia (devenită, după reforma din 1948, Academia Republicii Populare Române). Iată însă că literatura juvenilă formează câteodată tema de discuţie a „nemuritorilor”, după cum o atestă relatarea din volumul al treilea al Memoriilor lui Iorgu Iordan[4].

Ilustrul lingvist evocă anii de început ai instituţiei şi figurile unor academicieni... mai mult sau mai puţin merituoşi. Printre cei din urmă, A. Toma (1875-1954), poet antebelic mediocru, adoptat însă de noul regim democrat-popular drept un al doilea Eminescu şi devenit membru al Academiei într-o vreme când Arghezi era marginalizat – ironie a istoriei – şi ca urmare a unor articole ale lui Sorin Toma, fiul noului academician. Revenind la relatarea lui Iorgu Iordan, ne aflăm în vara sau toamna lui 1952 (momentul, neindicat ca atare, poate fi identificat din informaţiile prezente în text), la o şedinţă a Secţiei de limbă, literatură şi arte, în care A. Toma citeşte o poezie pentru copii care urma să apară în următorul număr al revistei Viaţa românească. Titlul acesteia (pe care memorialistul crede că l-a reţinut „exact”) ar fi fost „Piulici şi fraţii lui mici”[5]. Pentru a intra în miezul problemei, să cităm din Memorii:

Se vorbea de cei trei pui ai unei rândunele, de fapt aproape numai de unul dintre ei (Piulici!), care, stăpânit de Spirit revoluţionar, la fel cu marea majoritate a cetăţenilor ţării, s-a hotărât să rupă definitiv cu trecutul. A părăsit frumuşel cuibul, călduţ şi frumos, construit de maică-sa sub streaşină casei, şi a zburat spre un prun din apropiere. Nu mai ţin minte, dacă a .izbutit să ajungă şi să se aşeze în el — căci asta îi era intenţia : să-şi stabilească domiciliul în pom — dar ştiu că, fiind încă destul de crud, fără putere, a căzut jos. Noroc de o... pionieră, care trecea pe acolo. Altfel s-ar fi prăpădit, sărmanul de el ! Deci, două... lovituri politice: încercarea, fie şi nereuşită (pentru moment !), de a face revoluţie şi intervenţia salvatoare a pionierei. Gândiţi-vă ce s-ar fi întâmplat în altă parte, unde nu existau pionieri!

Lectura acestei poezii pentru preşcolari, ideologizată până la insuportabil, ar fi fost foarte prost primită de participanţii la întrunire; de pildă Sadoveanu, care prezida şedinţa; „[s]uferea şi fiziceşte [...] de pe urma suferinţei estetice nemaipomenite”. Luând cuvântul, el a arătat lipsa de verosimilitate a situaţiei înfăţişate în poem, căci nu este de conceput ca rândunica, o pasăre „aproape domestică”, să-şi părăsească sălaşul, ba chiar ar fi declarat că „Este drept că poezia presupune o mare libertate de spirit, dar numai în anumite limite” (adică, aşa cum ar fi spus Aristotel, în limitele verosimilului şi necesarului, oarecum mai potrivite poeziei pentru copiii mici).

Lovitura de graţie pare s-o fi dat Traian Săvulescu. Naturalist, preşedinte pe atunci al Academiei, el lua parte la şedinţele secţiei din admiraţie faţă de Sadoveanu. Intervenţia lui, extraliterară, a fost totuşi de efect: „A luat şi el cuvântul, în calitate de biolog, spunând, între altele, că rândunelele au totdeauna un număr pereche de pui, de obicei doi, mult mai rar patru, dar niciodată trei (sau unu)”. Cu toate acestea, deşi incapabil să dea o replică pe măsură („a dat un răspuns bolmojit”), A. Toma şi-a publicat poezia în revistă (apare în numărul din noiembrie 1952).

Mai mult decât atât, în 1954 apare la Editura tineretului volumaşul Piuici şi fraţii lui mici, ilustrat de Coca Creţoiu. Sunt versuri foarte simple, lucru în sine neimputabil autorului, care se adresează unor copii de vârstă foarte fragedă, însă banale, lipsite de har: „A fost odată / Ca niciodată / Un păsărel / Şi-o păsărică. / Şi păsărelul / Era tată / Şi păsărica / Era mămică. / Şi pe păsărel / Îl chema rândunel / Şi pe păsărică /O chema rândunică”. În mod ironic, A. Toma, întruchipare a conformismului ideologic, dădea un produs artistic de joasă calitate, în vreme ce presa vremii cerea – cel puţin la nivel declarativ – opere de o mare măiestrie artistică, inclusiv în domeniul literaturii pentru copii. „Trebuie dusă lupta pentru un înalt nivel artistic al producţiunilor literare pentru copii”, se arată într-un lung editorial intitulat Spre un avânt creator al literaturii pentru copii apărut în numărul 299 din 27 martie 1950 al Scânteii tineretului, poziţie exprimată şi în alte materiale din presa acelor ani.

Cel puţin deocamdată, în faţa realizării artistice avea întâietate mesajul ideologic. După ce vor fi absorbit mesajul, copiii cărora li se adresează povestea lui Piuici şi a celorlalţi pui de rândunică vor merge la şcoală: „La şcoala asta / Cu roşu steag / Şi tu, copilul meu drag, / Ai să vii / Să înveţi poezii, / Şi să cânţi, /şi să scrii. / Şi când vei şti / Să citeşti / Singur poveşti / Din carte, / Şi tu să le spui / La alţii mai departe. / Că multe minunăţii / Vei găsi înşirate / În minunate / Cărţi ilustrate. / Nu numai / Despre cei / Trei / Fraţi înaripaţi / Dar şi despre oameni fără frică / Oameni muncitori / Oameni luptători / Oameni zburători / Prin furtuni şi prin nori / Cu ochi privitori / În depărtare, / Tot spre Soare-Răsare.”

[1] Egon Weigl, Literatura pentru copii, în Gazeta învăţământului nr. 2 din 2 aprilie 1949, Cecilia Ioniţă, Concursul Editurii tineretului, o contribuţie la dezvoltarea literaturii pentru copii şi tineret (ibidem, nr. 54 din 14 aprilie 1949), I. Cremer, Mai multă atenţie lecturii în afară de clasă a elevilor (ibidem, nr. 89 din 15 decembrie 1950). Tot Gazeta învăţământului reproduce în numărul 157 din 5 aprilie 1952 un material de îndrumare apărut în Ucitelskaia gazeta, intitulat Literatura sovietică pentru copii – mijloc puternic de educaţie comunistă.

[2] Pentru a da doar trei exemple din primii ani ai noii orânduiri, Ion Mihăileanu semnează în România liberă nr. 1140 din 10 mai 1948 articolul intitulat Avem nevoie de o literatură pentru tineret, Scânteia nr. 1523 din 8 septembrie 1949 publică pe pagina a doua un consistent editorial intitulat Mai multă atenţie publicaţiilor pentru copii, iar editorialul de pe prima pagină din numărul 299 din 27 martie 1950 al Scânteii tineretului se intitulează Spre un avânt creator al literaturii pentru copii.

[3] Raportul Comitetului de Artă şi Cultură şi discuţiile la raport, 4-5 februarie 1948 (Serviciul Arhivelor Naţionale Istorice Centrale, fondul CC al PCR – Propagandă şi Agitaţie, dosar nr. 6/1948), şedinţa Comitetului de Presă cu redacţii ale diferitelor organe de presă din Capitală din 1 iunie 1948, şedinţa cu activul scriitorilor, artiştilor şi ziariştilor din 29 noiembrie 1948 (ibidem, dosar nr. 9/1948), şedinţa din 19 mai 1949 cu conducerile editurilor (ibidem, dosar nr. 22/1949) etc.

[4] Iorgu Iordan, Memorii, vol. III, Bucureşti, Editura Eminescu, 1979, pp. 86-89.

[5] Memoria i-a jucat, cu toate acestea, o festă. Personajul din titlu se numeşte Piuici, nu Piulici. Eroarea lui Iorgu Iordan nu este observată de recenzentul Memoriilor, Eugen Simion, în prezentarea pe care acesta o face cărţii în România literară (Un portret moral, nr. 38 din 20 septembrie 1979) şi în care este menţionat şi episodul la care ne referim.

Elena Mătasă ─ Nodul Pământului (II)

Fire independentă şi mânată de curiozitate, Ionică (Nodul Pământului) va părăsi jităria din Bozieni şi îl va lăsa singur pe Moş Costache, pornind într-o adevărată călătorie iniţiatică prin pădure. Va fi călăuzit de veveriţa Ochi Rotunzi, care îl va duce până în adâncurile codrului, la pădurarul Iordache, şi va face cunoştinţă cu animalele sălbatice. În acest timp, în lumea pe care o lăsase în urmă aveau loc mari schimbări, al căror ecou ajunge şi în sălbăticia în care trăia pădurarul. Soseşte momentul acţiunii, retragerea din lume nu mai este posibilă:

Pădurarul sări de pe buturugă:

─ Nu mai aştept nicio clipă, Ionică. Să plecăm cât mai repede spre casă.

─ Spuneai că războiul a trecut. Să fie adevărat?

─ A trecut unul şi începe altul; începem războiul cu cei care ne-au jecmănit. Se vor împlini prefaceri măreţe. Eu am citit cărţi din Uniunea Sovietică ─ adică de la ruşi ─ ştii tu...

─ Ştiu, şi ce spune în cărţi?

─ Arată prefacerile de la ei, şi cum e acolo, aşa vom face şi noi, că e bine pentru norod.

Găsim în acest dialog, expusă într-o formă condensată, anticiparea unei întregi epoci. Revenit împreună cu Iordache la Bozieni, Ionică asistă la primele transformări revoluţionare („[z]ilele astea luăm pământul ciocoiului pe seama noastră” spune un personaj), ba chiar şi la recuperarea spectaculoasă a lui Moş Costache, care îşi revine din starea de animalitate în care zăcuse. Copiii încep să scrie cartea pe care şi-o doreau; autoarea pare să ne spună că acesta e răspunsul lor la acţiunea adulţilor care scriu o nouă istorie.

Volumul Elenei Mătasă se bucură de numeroase menţionări în presa vremii, lucru firesc, dacă ţinem seamă de faptul că avem de a face cu unul din primele romane pentru copii apărute după proclamarea republicii. În numărul 20 din 20 octombrie 1949, revista Pionierul publică un rezumat al cărţii care evidenţiază prezenţa unor personaje precum învăţătorul chiabur care îi persecută pe elevii săraci sau, într-un registru mai neutru, peripeţiile lui Ionică în mijlocul naturii.

Pe plan teoretic, romanul serveşte drept pretext al unui material apărut la rubrica De la Societatea Scriitorilor din RPR din Flacăra nr. 9 (61) din 5 martie 1949, intitulat Literatura pentru copii şi realitatea. Articolul porneşte de la întrebarea dacă „literatura pentru copii poate face excepţie de la legile generale ale literaturii realiste”. Apreciind „claritatea stilului autoarei, care posedă o frumoasă şi bogată limbă românească cu expresii populare colorate şi vii”, autorul îi reproşează prozatoarei că romanul nu este „închegat” şi „conţine o succesiune de elemente dezlegate de realitate, ceea ce face ca unitatea şi valabilitatea temei să sufere”. Este vorba probabil de întâlnirile protagonistului cu animalele pădurii, cu care pare să aibă un limbaj comun. Concluzia criticii destul de severe aduse cărţii este, previzibil, că literatura pentru copii „nu face nicio excepţie de la legile generale ale literaturii realiste”, ea „nu poate fi privită cu uşurinţă” şi „[n]u trebuie bagatelizată importanţa ei, socotind-o un gen «minor»”. Aceste reproşuri sunt destul de aspre, mai ales dacă ţinem seama de ultima treime a textului, intens ideologizată, ca şi cum Elena Mătasă ar fi dorit să compenseze devierile de la linia realistă prilejuite de călătoria prin pădure a lui Ionică.

Sub semnătura M.R., Scânteia tineretului nr. 231 din 6 ianuarie 1950 marchează şi ea, la rubrica Cărţi pentru copii, apariţia Nodului Pământului. Subliniind calităţile operei, recenzentul scrie că „«Nodul Pământului» este o bună carte pentru copil, îmbinând fantasticul cu cunoştinţa [sic] ştiinţifică a vieţii. Fantasticul nu duce aci la ruptura dintre vis şi viaţă, Elena Mătase [sic] înzestrează animalele cu graiul omenesc, nu de dragul fantasticului, ci pentru că în felul acesta serveşte principalului scop pe care şi-l propune cartea, acela de a-i instrui pe tinerii cititori”.

În fine, Nodul Pământului este menţionat în două importante articole de sinteză despre literatura pentru copii apărute în presa culturală a vremii. Primul dintre acestea, semnat de Egon Weigl (Pe drumul unei noi literaturi pentru copii – Literatura pentru copii, factor de seamă în educaţia comunistă, Contemporanul nr. 185 din 21 aprilie 1950), laudă cartea pentru accesibilitatea ei, punând-o alături de scrieri ale lui A. Toma (poezioarele puse pe muzică din Sună ghiocel, sună clopoţel), Al. Şahighian (Rici-Rici) sau Al. C. (Corodar) Constantinescu (Cei trei voinici). E vorba de cărţi foarte diferite ca tematică şi public-ţintă (categorii diferite de vârstă), aşa că menţionarea pare complezentă. Al doilea articol general (Geo Şerban - Din problemele mari ale literaturii pentru cei mici, Flacăra nr. 11 (115) din 18 martie 1950) face o referire ceva mai amplă la romanul despre care discutăm. Geo Şerban face o caracterizare a eroului principal al cărţii, pe care îl vede ca pe un copil „vioi şi plin de curiozitatea de a cunoaşte”. Până aici, nimic deosebit, atâta că băiatul este numit Iliuţă în loc de Ionică. Autoarea este apreciată pentru a fi ştiut „să trezească curiozitatea cititorilor spre cercetarea naturii, să le dezvolte dragostea de a învăţa”. Nimic despre mesajul propagandistic pregnant şi, dacă adăugăm la asta eroarea de nume, avem dovada faptului că publicistul făcuse o lectură mai degrabă superficială.

Elena Mătasă ─ Nodul Pământului (I)

Născută în 1901 (sau în 1903, după alte surse), Elena Mătasă (Mătase, aşa cum îi apare numele pe coperta câtorva volume) nu este o debutantă în momentul apariţiei, în 1949, a „romanului pentru tineret” Nodul Pământului. După Cei trei voinici (1948) de Al. C. (Corodar) Constantinescu şi alături de Neghiniţă de Cezar Petrescu (1949), este una din primele opere în proză de mai mare amploare apărute după instaurarea Republicii Populare. Ulterior, Mătasă va scoate până în 1953 trei volume de povestiri pentru copii (Puiul de cerb şi Raza de lumină (ambele în 1950), Zile de vară (1951)), lipsite în cea mai mare parte de valoare literară şi tributare unor clişee realist socialiste grosolane. Cu Nodul Pământului lucrurile stau oarecum diferit; este vorba de o lucrare mai amplă (este, în definitiv, al doilea roman juvenil al epocii, după cel al lui Corodar), cu o problematică ceva mai complexă şi, nu în ultimul rând, cu o receptare mai amplă în presa vremii, unde a avut parte şi de laude, şi de critici.

Din capul locului autoarea conturează un spaţiu interesant, „jităria” (adică locul unde îşi are sălaşul jitarul, un angajat care are în sarcină paza ogoarelor semănate). La jitărie locuieşte, împreună cu moş Costache, bunicul lui vârstnic şi decrepit, Ionică, un băiat de vreo opt ani, protagonistul întâmplărilor din carte. Jităria este un teritoriu de mijloc, situat între târgul Bozieni (localitate cu o populaţie săracă, supusă abuzurilor câtorva bogătaşi hapsâni) şi hinterlandul alcătuit din moşiile boiereşti şi ogoarele ţăranilor. Suntem în 1942, în plin conflict mondial, iar autoarea nu face economie de aluzii la injusteţea războiului (antisovietic, în acel moment) sau la familiile descompletate după plecarea la luptă a bărbaţilor. Mama lui Ionică, suferindă, a murit, iar acesta a rămas orfan şi de tată („Ilie cel vesel şi bun”). Considerat „bolşevic”, Ilie a fost executat pentru că a refuzat să plece la război, lăsându-i însă copilului un pedigree valoros în ordinea socială de după 1944. Ionică este unul din eroii-copii oropsiţi ai cărţilor din anii 1948-1953 forţaţi să dea piept cu viaţa, alături de protagoniştii din Bădiţa Stalin de Otilia Cazimir (1950), Şcolarul roşu şi Micul patriot de A. G. Vaida (ambele din 1950) sau Atunci, în februarie de Octav Pancu-Iaşi (1951). Sunt copiii săraci, dar independenţi şi răzbătători ai ultimilor ani de război şi primilor ani de „libertate” care au urmat după 23 august 1944, care vor fi beneficiarii nemijlociţi ai marilor transformări sociale postbelice.

Ionică este un copil sărman, lipsit de posibilitatea de a urma vreo şcoală, însă e extrem de inteligent şi creator, fiind capabil să modeleze figurine din lut remarcate de toată lumea şi mai ales de un misterios călător care pare să reprezinte mesagerul vremurilor noi care se întrevăd. El are trei buni prieteni (Toader, Vasilică şi Lisaveta „pistruiata”). Nu sunt nici aceştia mai răsăriţi din punct de vedere social şi sunt cu toţii animaţi de revolta împotriva copiilor de bogătaşi, dar cel puţin cei doi băieţi merg la şcoală şi ştiu să citească. Sub influenţa lor, Ionică va învăţa şi el să descifreze literele şi, mai mult decât atât, va conştientiza importanţa învăţăturii şi a lecturii. Cei patru organizează veritabile sesiuni de lectură, iar Vasilică le citeşte dintr-o „carte cu poze” adusă de la şcoală:

─ Şi domnul Bursuc s-a suit în automobil având lângă el pe doamna Vulpe. Erau hotărâţi în ziua aceea să facă o spargere la casa domnului Lupu, care era plină cu toate bunătăţile. Domnul Bursuc purta nişte ochelari negri şi o şapcă trasă pe sprâncene. Doamna Vulpe îşi ascunsese faţa sub un val des. Cu prevederile astea credeau ca nimeni nu-i va mai ghici cine sunt. Copiii se opriră din citit şi bătură din palme.
─ Auziţi, poartă ochelari! Doamna Vulpe și-a pus un văl pe față !

─ ­Da, mă, şi vroiau să facă o spargere la domnul Lup acasă ! Ha, ha, ha! Cine a scornit astfel de poveste? [...] ăsta e lup, mă? Uite că are ceas la brâu şi bărbuţă. Asta e Vulpe?
─ Nu-mi place cartea asta, spuse Vasilică. Am citit altele mai frumoase; în ele scrie despre copiii nevoiaşi care muncesc din greu.

Este unul din cele mai importante momente ale cărţii, căci el ilustrează una din temele majore ale epocii, anume necesitatea de a li se da copiilor spre lectură cărţi de valoare, înţelegând prin asta lucrări concepute în spiritul noului etos realist socialist. Dezbaterile care se desfăşoară în publicaţiile epocii scot în evidenţă tarele cărţilor „burgheze” de până atunci, inadecvarea, sentimentalismul şi ruperea de realitatea socială[1]. Mai mult decât atât, critica literaturii burgheze pentru cei mici s-ar fi făcut, dacă luăm drept adevărate susţinerile din unele articole, şi de jos în sus, căci schimbările ar fi fost solicitate de înşişi micii cititori, exasperaţi, la fel ca eroii Elenei Mătasă, de cărţile lăsate moştenire de orânduirea socială anterioară[2].

Pentru a încheia prima postare consacrată cărţii Elenei Mătasă, se cuvine menţionat că una din temele persistente ale dezbaterii despre literatura pentru copii şi tineret din ţările comuniste o reprezintă pretinsa nemulţumire a micilor cititori faţă de cărţile care li se oferă. Acestea ar fi, se pretinde, inadecvate, rupte de viaţă, artificiale. Uneori aceşti cititori îşi iau soarta în propriile mâini şi scriu chiar ei cărţile pe care le aşteaptă. Este cazul (foarte cunoscut în epocă) al unor pionieri din Siberia de Est care scot în 1934 un volum de povestiri despre viaţa lor, intitulat Baza kurnosîh. Titlul, greu de tradus, ar însemna, cu aproximaţie, Tabăra celor cu nasul în vânt. Cazul tinerilor siberieni devine celebru după ce el este menţionat în co-raportul consacrat literaturii pentru copii citit de Samuil Marşak la Congresul Unional al Scriitorilor Sovietici. Şi la noi este prezentă, după 1948, tema copiilor nemulţumiţi de ce le oferă scriitorii. Ai noştri sunt însă mai puţin creativi (sau nu li se dă voie să se manifeste, n-are a face), aşa că ne mulţumim cu exemple livreşti precum cel din romanul pentru al Elenei Mătasă (1949), în care un grup de copii îşi pune în gând să scrie o carte pe care cei de vârsta lor s-o poată înţelege şi aprecia.

Volumul este ilustrat de Dem.

[1] A se vedea, printre altele, Fantasticul şi realul în poveştile pentru copii de Egon Weigl, în Contemporanul nr. 28 din 4 aprilie 1947, Literatura din trecut pentru copii de Maia Radovan, în Flacăra nr. 9 din 29 februarie 1948, O cenuşăreasă: literatura pentru copii de Sen Alexandru, apărut în Flacăra nr. 31 (83) din 8 august 1949 etc.
[2] Întâlnire cu micii cititori – o expoziţie a cărţii pentru copii de Sidonia Drăguşanu, în România liberă nr. 1339 C din 18 decembrie 1948, Consfătuirea Revistei elevilor cu cititorii săi din Capitală, în Universul nr. 274 din 24 noiembrie 1948 etc. După ceva mai mult de un an, în februarie-martie 1950, revista Pionierul publică o serie de articole pe teme Ce am vrea să citim în cărţile care se scriu pentru noi (nr. 37-42 ale revistei). La întrebare răspund pioneri din diferite şcoli. Editura tineretului organizează un concurs de lucrări pe aceeaşi temă (anunţat în Pionierul nr. 37 din 9 februarie 1950).

Petele albe ale literaturii pentru copii şi tineret (II)

Din categoria promisiunilor neîndeplinite face parte şi „romanul” Fundătura gropilor al lui Octav Pancu-Iaşi. Activ contributor la revistele pentru copii şi tineret, redactor de emisiuni la radio, Pancu-Iaşi publică în Licurici nr. 121 din 13 august 1949 un fragment din acest roman. Intitulată Scrisoare de la micii grădinari, bucata relatează sub forma unei misive, prin vocea unui oarecare Ionuţ, peripeţiile unui grup de băieţi care se hotărăsc să se facă grădinari în vacanţa de vară. Ocupaţia nu e inocentă; isprăvile botanistului rus Miciurin[1] şi, ulterior, ale urmaşului său, Lîsenko, sunt popularizate cu insistenţă în publicaţiile vremii. Nu întâmplător, unul din primele articole deschis propagandistice din noua revistă Licurici prezintă, sub titlul Grădinarul vrăjitor[2], realizările lui Miciurin. Ideea lui Ionuţ şi a colegilor lui e, aşadar, în spiritul timpului. Mai mult decât atât, ideea de a se apuca de grădinărit le este dată copiilor de povestirea Grădinarii din volumul Cioc! Cioc! Cioc! a renumitului prozator sovietic N. Nosov, mai cunoscut la noi prin romanul Vitea Maleev la şcoală şi acasă.

Romanul nu a apărut, din câte ştim, niciodată. Fragmentul publicat în revistă arată cum s-a ivit ideea grădinii (Nicu), cum s-a găsit un loc pentru aceasta („puştiul”, fratele lui Costel) şi cum s-au strâns seminţele şi uneltele necesare prin chetă şi apelul la puşculiţa grupului. Nu avem de unde să ştim cum urma să arate romanul şi cât de fidel avea el să fie ideologiei dominante, însă din lectura fragmentului reţinem verva prozatorului şi atenţia acordată unor amănunte, rezultatul fiind adesea un umor de calitate, o prospeţime rar întâlnită în producţia destinată copiilor acelor ani. De exemplu, pentru a achiziţiona seminţele necesare plantelor din viitoarea grădină, copiii se decid să sacrifice o puşculiţă în care îşi păstrau micile economii. Iată ce îi scrie Ionuţ amicului său Sandu, aflat în tabără:

Puşculiţa am spart-o! Cred că ai ghicit despre ce e vorba. Am spart puşculiţa noastră şi am cumpărat seminţe. În caietul meu te-am văzut şi pe tine trecut cu 76 lei (adică şaptezeci şi şase lei) şi un nasture pe care l-ai scăpat din greşeală în puşculiţă.

Sau, în acelaşi registru, dar mai ştrengăresc:

─ De unde luăm seminţe? întrebă Costel.

─ Cu sare sau fără? mai întrebă puştiul, dar problema era prea serioasă, aşa că n-a râs nimeni de el.

Nu ne rămâne decât să regretăm că romanul nu a fost dus până la capăt.

Cu ceva mai puţin de un an înainte, în Viaţa românească nr. 6 din 1948, Dumitru Chifa anunţa, într-un articol intitulat Activitatea creatoare în timpul vacanţei, că se află „în lectură fie la Direcţia Literară a Ministerului Artelor şi Informaţiilor, fie la diferitele edituri, în cursul toamnei acesteia” două cărţi pentru copii. Este vorba de Piatra din poartă de Dan Deşliu şi Copilul negru de Dimitrie Stelaru. Informaţiile referitoare la aceste lucrări virtuale sunt foarte sumare. Despre cea dintâi nu ştim nimic. Cât priveşte Copilul negru, există ceva mai multe informaţii. Într-o scrisoare adresată lui Geo Dumitrescu pe 11 octombrie 1948[3], Stelaru, aflat în dizgraţie, scrie: 

Despre Copilul negru, poveşti de copii, iarăşi nu ştiu nimic. Poţi, după cum mi-ai promis, să te interesezi. Ar fi de dorit. M-a dezolat mult dl dr. Weigl[4] de la Editura de Stat şi dl Davidoglu[5]. Am început şi altă carte şi-o piesă de teatru, dar... dacă tot scârţâie apariţia poveştilor înseamnă că nu-s bun de nimic.

Victimă a cenzurii din 1948-1949, Copilul negru nu va ajunge să facă parte din corpusul literaturii noastre pentru copii. Pentru autor vor urma, totuşi, şi ani mai buni (peste o vreme, în 1955, îi apare la Editura tineretului volumul Fata pădurarului, basm în versuri.

 

---

[1] Balada lui Miciurin de Ştefan Tita (Licurici nr. 91 din 15 ianuarie 1949), Cum a creat Miciurin plante noi (ibidem, nr. 104 din 16 aprilie 1949, Dorinţa lui Miciurin (ibidem, nr. 113 din 18 iunie 1949) etc.

[2] Licurici nr. 9 din 7 iunie 1947.

[3] Gheorghe Sarău, Dimitrie Stelaru. Corespondență din perioada 1934-2018 (trimisă, primită sau referitoare la viața și opera poetului), Târgu Mureș: Editura Vatra Veche (2018), p. 21.

[4] Egon Weigl.

[5] Mihail Davidoglu, la vremea aceea funcţionar la Ministerul Artelor.

Petele albe ale literaturii pentru copii şi tineret (I)

Studiind literatura juvenilă a anilor 1948-1953 descoperi tot felul de pete albe şi zone incerte. Cataloagele editurilor şi colecţiile bibliotecilor (multe din ele lacunare) ajută destul de puţin, aşa că uneori trebuie să faci muncă de detectiv. Scriam în urmă cu ceva vreme (vezi aici) despre o carte pentru copii pe care Al. C. (Corodar) Constantinescu o pregătea prin 1947 la Editura Europolis condusă de Vlad Muşatescu. Titlul nu era menţionat, dar, dacă ne luăm după lista de apariţii care se poate găsi pe coperta a IV-a a altui volum, se pare că era vorba de Isprăvile lui Moţoi. Cartea este de negăsit azi, aşa că trebuie să ne mulţumim cu fragmentul intitulat Bătălia, publicat în revista Licurici[1], unde se spune că volumul se va numi Isprăvile lui Moţoi, cel mai de treabă cotoi. Până la proba contrarie, trebuie să procedăm precum Cuvier şi să încercăm să reconstituim creatura literară pornind de la fragment, în care felina intervine decisiv şi violent şi scapă animalele din ogradă de teroarea exercitată de un guzgan mare şi fioros. Mai interesant este, poate, cazul unei alte lucrări a aceluiaşi autor care, din ziarist şi publicist de stânga în perioada interbelică, se transformase după război într-un productiv autor pentru copii[2].

Este vorba de „cartea” Luneta minunată. Periodicul „Pionierul” începe publicarea în foileton a lucrării în nr. 21 din 25 mai 1950, iar serialul continuă în încă două numere, după care se întrerupe. Micii cititori sunt anunţaţi că pot citi continuarea poveştii în cartea care va apărea la Editura tineretului. Cu toate acestea, volumul este de negăsit; el nu figurează în colecţiile niciunei biblioteci şi nu îl pomeneşte niciun catalog sau listă de apariţii. Presa vremii, de altfel atentă la asemenea evenimente (producţia autohtonă pentru copii e încă firavă în acei primi ani ai Republicii Populare) nu face nicio menţiune. Textul însă există, fie şi într-o formă incompletă, de vreme ce autorul face lecturi publice în faţa pionierilor precum cea amintită în Contemporanul[3], iar la una din întâlnirile cu micii cititori „o fetiţă ne-a spus că ea vrea să cunoască sfârşitul povestirii scriitorului Al. C. Constantinescu «Luneta minunată»”[4]. Se pare că dorinţa pionierei a rămas nesatisfăcută. 

Despre ce este vorba, până la urmă, în Luneta minunată? Într-un articol de sinteză privind literatura pentru copii[5], Al. C. Constantinescu vorbeşte despre cărţile care reflectă „viaţa atât de deosebită a copiilor din cele două lagăre care se înfruntă azi în lume” şi îşi introduce propria operă pe lista operelor literare de această factură. Fascinaţi de un apus de soare pe care îl admiră în tabără, niște pionieri îşi pun problema construirii unui dispozitiv special (o lunetă) care să urmărească marele astru în drumul lui şi să pe permită copiilor să vadă (în timp real, am zice azi) imagini din ţările traversate de acesta în drumul pe bolta cerească. Este pretextul unei călătorii sui generis prin întreaga lume, subiect julesvernian generos şi romantic, cu priză la tineret. Discuţia copiilor, a căror imaginaţie se înflăcărează, firesc, nu lasă totuşi loc pentru gratuităţi, căci elementul ideologic e mereu prezent: 

─ Ce-ar fi dacă am avea acum o astfel de lunetă? Unde ne-am uita mai întâi? ─ se întreabă Ianoş.
─ În China! ─ răspunde, repede, Laura.
─ De ce în China? Mai bine în Vietnam ─ e de părere Voicu.
─ Nu, mai bine în Africa, să vedem cum stau pădurile de acolo ─ cere Veronica.
─ Sau în America, ─ propune Matei.
─ De ce în America? Ce-ai să vezi acolo, decât oameni care nu au de lucru sau copii care suferă de foame?
─ Şi nu e bine să ştii cum suferă şi luptă oamenii de acolo? Altfel, cum o să-i ajutăm ─ întreabă Marin. 

Animaţi de curiozitate ─ cu modulaţiile impuse de comandamentele vremii ─ pionierii îşi iau angajamentul de a obţine luneta fermecată şi se ţin de cuvânt. Autorul trece peste etapele construirii lunetei, căci în definitiv acestea sunt simple detalii. Important este obiectivul final, acela al realizării marii călătorii cu ajutorul acestui dispozitiv fantastic. În orice caz, prima călătorie întreprinsă prin intermediul lunetei nu va fi în Statele Unite, ci în Uniunea Sovietică, mai precis în Caucaz, la locul naşterii lui Stalin. Contrastul cu propunerea lui Matei nu putea fi mai limpede. În rest, remarcabilul aparat optic îi poartă pe copii pe tot globul, prilej pentru a fi scoasă în evidenţă viaţa grea a copiilor din colonii, în antiteză cu viaţa minunată din ţările de „democraţie populară”, în primul rând din URSS.   

După apariţia fragmentelor în „Pionierul”, după lectura publică şi discuţiile cu cititorii, asupra Lunetei... se aşterne liniştea. Este de presupus că respectiva carte nu a mai apărut; supoziţia e întărită de informaţiile (puţine de altfel) potrivit cărora starea sănătăţii autorului s-ar fi deteriorat, acesta fiind imobilizat la pat în ultimii ani ai vieţii. Al. C. Constantinescu moare, încă tânăr, în 1956[6], deplâns de breasla jurnaliştilor, ca vechi demnitar ce era (fusese primul decan al noii Facultăţi de Ziaristică).

Şi de această dată, mulţumiri domnului Dan Tudorache pentru materialul pus la dispoziţie.

---

[1] Nr. 2 din 19 aprilie 1947.

[2] Publică, în 1948, Raţa şi cocoşul şi Cei trei voinici, apoi Iscusiţii electricieni (1951) şi Ileana şi Făt-Frumos (1953). Conduce, de asemenea, secţia de literatură pentru copii a Uniunii Scriitorilor.

[3] Ştefan Druia, Pe drumul unei noi literaturi pentru copii! Primele 150 manuscrise în Contemporanul nr. 184 din 14 aprilie 1950.

[4] Ştefan Druia, De vorbă cu pionierii despre problemele literaturii pentru copii în Contemporanul nr. 186 din 28 aprilie 1950.

[5] Din problemele şi sarcinile literaturii pentru copii în Viaţa românească nr. 6 din 1950.

[6] A se vedea, alături de numeroasele articole de circumstanţă apărute în publicaţiile vremii (care reproduc, de altminteri, un text unic), tableta Pe cine am pierdut... de Geo Bogza apărută în Gazeta literară nr. 12 din 22 martie 1956.