☺☺☺ Eugen Istodor - Cartea vieţii mele (Episodul I)

Eugen Istodor nu este un necunoscut. Jurnalist la Academia Caţavencu, publicist, realizator de emisiuni radio şi implicat în tot felul de comitete şi comiţii, el scoate la Polirom (2007) volumul Cartea vieţii mele (Şulea 31, N3, sc.2. Cu ocazia comunismului), pe care, iată, am avut ocazia să-l citesc şi eu.

Cartea se vrea o incursiune în anii copilăriei şi adolescenţei autorului, petrecute în cea mai mare parte la adresa de mai sus. Istodor îşi propune să se întâlnească cu foşti vecini (dar nu numai foşti vecini, ci şi cu rude şi cunoscuţi relevanţi pentru perioada respectivă) cu care să stea de vorbă şi pe baza mărturiilor cărora să-şi reconstituie, imperfect desigur, primii 20 de ani din viaţă. Aşadar în bună parte o carte de interviuri, iar cititorii lui Istodor ştiu că se pricepe la aşa ceva. Subiecţii sunt numeroşi: tantile (sună oribil, dar e pluralul articulat istodorian al cuvântului) Vicky, Şerban, Lenuţa, Sanda, Flori etc., nenii Stăncescu, Conac, etc., soţii/soţiile acestora, copiii lor, apoi puzderie de vecine şi vecini neetichetaţi în vreun fel, unchi, verişoare, propriul tată - ce mai, puţini sunt cei care scapă de iscodeala autorului nostru. Dacă iniţial miza fusese una să-i zicem pur estetică, treptat ea se măreşte, căci, din discuţiile purtate investigatorul află că e de fapt copil înfiat, de unde o pletoră de consideraţii şi (z)buciumări pe tema relaţiilor cu părinţii (în special cu mama, Mariana, care, casnică fiind, îl crescuse cam printre fustele ei şi ale tantilor).

Partea cea mai realizată a cărţii vieţii lui Eugen Istodor o reprezintă - aici chiar n-am nicio îndoială - interviurile. Autorul nostru e neîntrecut în a-şi stârni interlocutorul:

[Istodor] Te-au dezamăgit oamenii?
[Mihaela, fata lui nenea Stăncescu, femeie acum trecută de 40 de ani] Da, da. Nu ştiu, am avut, aşa, şi,,, parcă în simea mea am vrut să-i ajut să fie mai buni, dar n-am ştiut cum să procedez. Deci, astea îmi plac, cărţile care au un sâmbure de adevăr. Am citit... şi de Karl May mi-au plăcut, am citit şi Ultimul Mohican de Fenimore Cooper. A, şi Paul Féval, deci, are nişte cărţi de aventuri şi de dragoste, dar are şi nişte dialoguri, aşa, glumeţe şi te mai destinde, te relaxează. Totuşi, e şi acţiune - capă şi spadă. Da, cam aşa... De dragoste... am mai citit acum, de curând, Sandra Brown.

[Istodor] Dar te recunoşti în personajele respective, în eroină?
[Mihaela] Mi-amintesc acuma de o carte în care e o tipă care s-a ocupat de bijuterii şi soţul, nu ştiu, între timp, parcă, a murit şi, pe urmă, ea totuşi a reuşit. Deci, într-un fel, să fie independentă. Deci, şi prin cunoştinţele ei, şi prin... aşa, să reuşească în afaceri. Da, cred că-mi plac şi astea. Bine, deci, femeile care reuşesc, poate că aşa aş fi vrut să fiu eu, să reuşesc şi eu în viaţă, ca şi ele. [...]

Sunt multe pasaje antologice în interviurile acestea, iar mărunta lume de la bloc e surprinsă foarte autentic în mecanismele ei plaquées sur le vivant. Aici trebuie căutate reuşitele lui Istodor, chiar dacă există cel puţin un moment în care unul din subiecţi (Viorel, fost vecin, coleg de generaţie) pare să scape din hipnoză şi preia iniţiativa într-o discuţie despre anii copilăriei:

[Istodor] Noi am făcut pistoale împreună. Ceva ne separa.
[Viorel] Căutam să mă apropii de tine cu discuţii din astea, dar nu te pasiona domeniul.

[Istodor] Da, dar nici nu mă lăsau ai mei prea mult la joacă.
[Viorel] Eugene, dar tu aveai vreo pasiune?
[Istodor] Nu, niciodată nu am fost pasionat de ceva.

Pare greu de crezut că iscusitul anchetator consimte aşa de uşor să schimbe un moment locul cu cel din faţa lui, poate că e un gest asumat, de dragul efectului, dar contează mai puţin, schema reuşeşte. Mai toate interviurile reuşesc să portretizele nişte inşi vii, convingători, cu propria lor mecanică.