20 februarie 2010

☺☺ G. Gruiţă - Moda lingvistică 2007

Mi-e greu să-mi dau seama dacă publicului larg îi este mai antipatică tagma lingviştilor teoreticieni decât cea a gramaticienilor normativi. Probabil, totuşi, că a doua îi e mai nesuferită, măcar şi pentru că n-are nimeni habar cu ce se ocupă lingviştii teoreticieni. Cu normativii e mai simplu - ei sunt cei care ne spun cum e corect şi cum nu în materie de scris şi/sau vorbit, ceea ce, sa recunoaştem, nu prea îi cade bine nimănui. Gligor Gruiţă face parte din casta categoria aceasta mai puţin simpatică, categorie reprezentată cu notorietate, la vremea ei, de bătrânul Alexandru Graur (Tendinţele actuale ale limbii române, apărută în 1968, a constituit o noutate la noi) sau, mai recent, de George Pruteanu, realizator TV popular şi literat stimabil, dar cu puţine legături cu lingvistica propriu-zisă. Dacă Maiorescu vorbea la 1873 de stricarea limbii, Gruiţă scrie o carte întreagă intitulată Moda lingvistică 2007 (Editura Paralela 45, 2007, al cărei site pare în permanenţă vicima unui hacker). A trecut mai mult de un secol de la Beţia de cuvinte a junimistului, iar acum cool este să etichetăm ce vedem în jur drept modă.

Moda asta - exemplifică autorul - invadează irezistibil atât lexicul, cât şi sintaxa, ba uneori şi (orto)grafia. Ar exista până şi o piaţă a cuvintelor, sintagmelor şi a literelor. Ne este prezentat cazul unor vorbe străine care fac acum carieră la noi: (a) realiza, (a) nominaliza/nominalizare, locaţie. Unele cuvinte sunt de bon ton şi indică un statut superior al referenţilor cărora li se aplică (european, trend, top), altele (culmea, neaoşisme) trimit la un statut precar (des-folositul amărăştean, puţin-flatantul rahat). Ni se explică de asemenea - pe drept cuvânt, în esenţă - că nu orice grupare de cuvinte e o sintagmă, deşi mă îndoiesc că cititorul de rând e cu adevărat preocupat de problema asta. Amuzant e capitolaşul intitulat Joc de societate cu î şi â, care, nepropunându-şi să contribuie la scandalul generat de introducerea noii ortografii, prezintă situaţii caraghioase, în care publicaţii întregi conţin articole scrise cu î şi altele scrise cu â, de parcă autorii lor s-ar tachina indirect.

Destul de nefericită este secţiunea intitulată Lene lingvistică. Mă rog, cel puţin termenul e neinspirat ales. În unele situaţii e vorba de elipsă (ca în Am văzut şi tratat zeci de mii de copii.) Gligor Gruiţă pune alteori pe tapet o chestiune de productivitate lexicală. Se ştie că sufixul verbal -iza e extrem de productiv în româna contemporană, aşa că nu trebuie să pui neapărat pe seama lenei vorbitorului verbe precum (a) becaliza, (a) abatoriza, (a) fideliza şi multe altele asemenea. Fenomenul e bine studiat în lingvistica funcţională, iar abordarea din perspectiva raportului economie/precizie în exprimare e cât se poate de nimerită.

Gramaticianul normativ simte câteodată tentaţia de a teoretiza (!). El vorbeşte despre o nouă categorie gramaticală, cea a semiverbelor. Ce-i această struţo-cămilă? Nici mai mult, nici mai puţin decât un element care morfologic se comportă ca un substantiv (sensibilizare - unei sensibilizări, sensibilizarea), dar are conţinutul semantic al unui verb (a face ca cineva/ceva să devină sensibil). În realitate Gruiţă nu spune nimic nou; el nu face decât să umfle inutil inventarul de etichete al disciplinei, căci e vorba de nominalizări (în sensul lingvistic, căci nu-i niciun Oscar la mijloc) pe care sintacticienii le studiază de zeci de ani.

Capcanele acordului dintre subiect şi predicat sau atribut şi substantiv sunt discutate în capitolele Subiecte de carton şi Neastâmpăratul participiu, iar hipercorectitudinea, pleonasmul sau anacolutul se bucură şi ele de destul spaţiu. Dincolo de multitudinea exemplelor (autorul a citit cu osârdie sute şi sute de articole şi a urmărit, e limpede, multe emisiuni), nimic nou cu adevărat, aşa că moda din titlul cărţii nu prea e modă. Poate doar amplitudinea fenomenelor prezentate să fie mai mare, dar nu e nimic neaşteptat aici, la început de secol XXI, cu explozia modalităţilor şi canalelor de exprimare.

Gramaticianul normativ e ca un fel de antropolog care, trimis să studieze obiceiurile unui trib pierdut în jungla Amazonului, în loc să stea deoparte şi să înregistreze comportamentul localnicilor pentru a face apoi generalizări şi a îmbogăţi teoria, dă buzna peste oameni şi începe să le explice că frumos e să mânanci cu furculiţa şi cuţitul şi că tare e urât să scuipi pe jos. Sigur că e urât să comiţi anacoluturi şi să spui, de pildă, Eu, după ce mi-a insultat părinţii, nu mi-a mai plăcut de el. Să nu uităm însă că a doua parte a celebrelor Amintiri... ale lui Creangă, una din cărţile sfinte ale şcolii româneşti, începe aşa, cu un anacolut cât criza economică de mare:

Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu [...], parcă-mi saltă şi acum inima de bucurie!

Quod licet Jovi non licet bovi!

Un comentariu:

Marchizul Si Muza spunea...

a, o bijuterea linguistica am citit pe undeva mai mai demult la Mario Barangea ! Lektor la Filozofie si Doctorand in D-ale Jungianismului .. iata :

Educatie + Creatie + Sexualitate = Intelegere


Traducerea Mea :

in trei cuvinte l-ai deschis pe M. de Sade !

1. Educat
2.Membru la unitatea scriitoriceasca -- deci creativ
2.sexul .. jale !


Concluzie :

Intelegerea a avut-o psihiatria ca l-a introdus in catalogul de "REFERINTE" iar legiuitorul l-a azvarlit in carcera !