Critica e sufletul comerţului (1)

S-a vorbit destul de mult, în ultimele săptămâni, despre rolul şi legitimitatea criticii literare într-o lume digitalizată, în care informaţia se propagă aproape instantaneu, iar democratizarea spaţiului de exprimare a opiniilor atinge cote din ce în ce mai înalte. S-au conturat destul de limpede taberele, a celor care apără statutul pontifical al criticului literar „de meserie” şi, în opoziţie, a celor care susţin mai mult sau mai puţin deschis că vremea criticului literar care dă tonul receptării, care emite verdicte şi face sau desface destine literare a apus. Opiniile pe care le-am exprimat aici mă apropie mai mult de cel de al doilea grup. Am susţinut - şi susţin - dezvoltarea a ceea ce numesc societatea civilă a cititorilor în calitate de contrapondere la casta criticilor oficiali/oficializaţi.

 

Probabil că n-ar avea nimeni mari reproşuri de făcut criticilor dacă mulţi din membrii tagmei nu s-ar compromite prin judecăţi de-a dreptul jenante, prin îndelungi pauze ale spiritului critic şi clarităţii de judecată pe care - vezi bine - ne-am aştepta să le etaleze. Mai grav încă, câteodată poţi bănui că la mijloc sunt interese extraestetice, necesitatea de promovare a unor scrieri şi/sau a unor autori.  „Dovada, dovada!” vor exclama unii, ca la sinistrul proces de la Târgovişte.

 

Ca răspuns la un asemenea îndemn (reproş?) deschid azi antologia de texte laudative publicate de regulă pe coperta a IV-a sau în prefeţele unor volume apărute în ultimii ani, florilegiu pe care l-am intitulat Critica e sufletul comerţului. Textele aparţin unor critici sau literaţi consacraţi şi nu le fac cinste, oricât am da-o pe după cireş.

 

Deschiderea o facem cu distinsul Eugen Negrici, care scrie pe coperta a IV-a a romanului Jurnal de sociolog de Carla Motrogan:

 

Poate că titlul acestui volum ne zâmbeşte ironic, amintindu-ne că nimic, în era post..., nu poate şi nu merită să fie luat în serios. Dar senzaţia pe care ţi-o lasă cartea, efectul ei îl îndreptăţesc.

Realizezi la sfârşitul jurnalului că ţi s-a livrat pe nesimţite, într-un stil crud şi jucăuş ce te prinde şi te corupe, o radiografie uimitoare a vieţii din Tribalida, adică din România anilor '90.

 

Despre Jurnal..., o carte foarte modestă de altfel, am scris mai demult aici. „Radiografie uimitoare” e o exagerare cât China, dar mă rog, cu gustul omului nu te pui. Poţi însă cu greu contesta lipsa de coerenţă a argumentului din primele două fraze.

 

O altă carte subţirică (calitativ, desigur) care are parte de o introducere pompos intitulată „Bildungsromanul unei structuri literare” semnată de Simona Popescu, este Dublul, un roman de Ara Şeptilici (vezi postarea mea aici, să mi se ierte rima involuntară).  După ce flutură referinţe la autori precum Nabokov, Boris Vian sau băştinaşul Radu Petrescu, exegeta conchide (text pe coperta a IV, ca să priceapă oblu cumpărătorul):

 

Dublul, un roman este o carte ambiţioasă, o carte a combinaţiilor de detalii „care duc la sclipiri senzuale fără de care o carte este moartă”, cum ar spune Vladimir Nabokov. O carte vie, care sper să aibă parte de cititori pe măsură.

 

Foarte just, sper ca cititorii cărţii să fie vii, nu de alta, dar ar fi de un suprarealism supărător să fie decedaţi. În rest, încă o carte pe care publicul, în mărginirea şi ingratitudinea sa, riscă să n-o merite.