S-a vorbit destul de mult, în ultimele săptămâni, despre rolul şi legitimitatea
criticii literare într-o lume digitalizată, în care informaţia se propagă
aproape instantaneu, iar democratizarea spaţiului de exprimare a opiniilor atinge
cote din ce în ce mai înalte. S-au conturat destul de limpede taberele, a celor
care apără statutul pontifical al criticului literar „de meserie” şi, în opoziţie,
a celor care susţin mai mult sau mai puţin deschis că vremea criticului literar
care dă tonul receptării, care emite verdicte şi face sau desface destine
literare a apus. Opiniile pe care le-am exprimat aici mă apropie mai mult de
cel de al doilea grup. Am susţinut - şi susţin - dezvoltarea a ceea ce numesc
societatea civilă a cititorilor în calitate de contrapondere la casta
criticilor oficiali/oficializaţi.
Probabil că n-ar avea nimeni mari reproşuri de făcut criticilor dacă mulţi
din membrii tagmei nu s-ar compromite prin judecăţi de-a dreptul jenante, prin
îndelungi pauze ale spiritului critic şi clarităţii de judecată pe care - vezi
bine - ne-am aştepta să le etaleze. Mai grav încă, câteodată poţi bănui că la
mijloc sunt interese extraestetice, necesitatea de promovare a unor scrieri
şi/sau a unor autori. „Dovada, dovada!” vor
exclama unii, ca la sinistrul proces de la Târgovişte.
Ca răspuns la un asemenea îndemn (reproş?) deschid azi antologia de texte
laudative publicate de regulă pe coperta a IV-a sau în prefeţele unor volume
apărute în ultimii ani, florilegiu pe care l-am intitulat Critica e sufletul comerţului. Textele aparţin unor critici sau
literaţi consacraţi şi nu le fac cinste, oricât am da-o pe după cireş.
Deschiderea o facem cu distinsul Eugen Negrici, care scrie pe coperta a
IV-a a romanului Jurnal de sociolog
de Carla Motrogan:
Poate că titlul acestui volum ne zâmbeşte ironic, amintindu-ne
că nimic, în era post..., nu poate şi nu merită să fie luat în serios. Dar
senzaţia pe care ţi-o lasă cartea, efectul ei îl îndreptăţesc.
Realizezi la sfârşitul jurnalului că ţi s-a livrat pe
nesimţite, într-un stil crud şi jucăuş ce te prinde şi te corupe, o radiografie
uimitoare a vieţii din Tribalida, adică din România anilor '90.
Despre Jurnal..., o carte foarte
modestă de altfel, am scris mai demult aici. „Radiografie uimitoare” e o
exagerare cât China, dar mă rog, cu gustul omului nu te pui. Poţi însă cu greu contesta
lipsa de coerenţă a argumentului din primele două fraze.
O altă carte subţirică (calitativ, desigur) care are parte de o introducere
pompos intitulată „Bildungsromanul unei structuri literare” semnată de Simona
Popescu, este Dublul, un roman de Ara
Şeptilici (vezi postarea mea aici, să mi se ierte rima involuntară). După ce flutură referinţe la autori precum
Nabokov, Boris Vian sau băştinaşul Radu Petrescu, exegeta conchide (text pe
coperta a IV, ca să priceapă oblu cumpărătorul):
Dublul, un roman este o carte ambiţioasă, o carte a
combinaţiilor de detalii „care duc la sclipiri senzuale fără de care o carte
este moartă”, cum ar spune Vladimir Nabokov. O carte vie, care sper să aibă
parte de cititori pe măsură.
Foarte just, sper
ca cititorii cărţii să fie vii, nu de alta, dar ar fi de un suprarealism
supărător să fie decedaţi. În rest, încă o carte pe care publicul, în
mărginirea şi ingratitudinea sa, riscă să n-o merite.
2 comentarii:
Dear blogger, ai dreptate! Ochii tribalizilor sunt niste ochi ingustutzi, de chinez. Nu faci exceptie! Si apropo, "Jurnal de sociolog" nu e roman, nu e roman deloc, hi,hi,hi! Te-ai pacalit.
@ jurnalsocio@yahoo.com
Slava Domnului, ma aduceti dvs. pe calea dreapta, nu ma lasati sa ratacesc.
Daca m-am pacalit, cu atat mai bine, caci asta e rolul literaturii, printre altele sa-l mai pacaleasca pe cititor :)
Trimiteți un comentariu