Un compozitor refractar la marile contraste

Există multe indicii potrivit cărora Wagner s-a considerat om de teatru în măsură poate chiar mai mare decât muzician. Minuţiozitatea cu care a coordonat prima montare a Tetralogiei (1876), indicaţiile scenice pedante, privirea mereu vigilenta aţintită asupra acţiunii scenice, toate acestea pot servi drept bune argumente pentru o asemenea aserţiune. Cu toate astea, chestiunea e departe de a fi tranşată definitiv. În importantul eu studiu Maeştrii cântăreţi din Nürnberg - Dramaturgie şi formă muzicală, Nina Vieru scrie în legătură cu acest subiect:

Wagner nu agreează antitezele, decisive contraste dintre alb şi negru pe care cu atâta abilitate le folosiseră Meyerbeer, Bizet, Verdi şi Ceaikovski, devenind mai târziu mijloace fulminante ale unor Berg şi Şostakovici.

Sunt interesante în această privinţă observaţiile lui René Leibowitz despre talentul teatral „modest”al lui Wagner. Acolo unde alt compozitor ar fi smuls efectul maxim, Wagner rămâne indiferent. Leibowitz dă ca exemplu scena din Lohengrin în care Elsa, nevăzută de Ortrud şi Friedrich, aude convorbirea lor fără a reacţiona la aceasta. Verdi nu ar fi pierdut ocazia de a scrie un ansamblu de un acut dramatism.

Într-adevăr, e suficient să luăm o operă precum Rigoletto ca să găsim acolo răsturnări de situaţie şi quiproquo-uri cât pentru mai toată creaţia wagneriană. Vieru continuă:

Leibowitz polemizează cu cercetătorii care l-au subapreciat pe Wagner ca muzician, explicând inovaţiile sale muzicale prin influenţa teatrului asupra muzicii. Leibowitz găseşte dimpotrivă că Wagner nu a fost un „om de teatru”; concepţia lui asupra operei nu ar decurge din primatul vocalului, aşa cum se întâmplă la compozitorii de operă. Chiar sistemul leitmotivic ar sluji în opera lui Wagner nu atât caracterizării personajelor (pentru aceasta există mijloace vocale mult mai eficiente!), cât completării cât mai expresive a tramei orchestrale pe care se sprijină scriitura vocală recitativă a lui Wagner.

Fiind de acord cu Leibowitz că arhitectura muzicală e pentru Wagner mai importantă decât în cazul altor compozitori (şi, poate, mai mult decât e necesar să fie în operă), nu ne putem asocia opiniei că Wagner ar fi fost lipsit de „simţ dramatic”.

Ar fi greu de crezut că Wagner nu cunoştea trucurile dramaturgiei de operă; măcar acestea i-ar fi înlocuit lipsa de simţ teatral, dacă ar fi năzuit la efecte de operă, situaţii ascuţite, contraste muzicale exterioare.

În realitate, Wagner, prin estetică şi înclinare, era departe de tragismul situaţiilor tari.

Chiar şi în Tristan – opera poate cea mai tragică a lui Wagner – va fi greu să găsim contraste dure şi asta nu numai în opunerea unor planuri simultane, dar măcar în momente succesive. Wagner nu folosea contrastele dramatice excesive. [...] [E]l a preferat întotdeauna să dea relatarea cuprinzătoare, adâncită, a unor situaţii decât ciocnirea nemijlocită a pasiunilor pe scenă.

În jocul de sumă nulă dintre teatralitatea exterioară şi forma muzicală, Wagner ar fi mizat aşadar pe cel de al doilea element.