Foştii elevi
silitori îşi mai amintesc că I.L. Caragiale avea în proiect o comedie în prelungirea
Nopţii furtunoase şi Scrisorii pierdute, ba cei cu memorie
bună îşi aduc aminte şi că aceasta urma să se numească Titircă, Sotirescu C-ia. Piesa a rămas în stadiul de crochiu,
deşi autorul a fost bântuit mulţi ani de ideea scrierii ei. Volumaşul editat de
Dan Gulea la Paralela 45 (2012) reprezintă o ediţie critică a fragmentelor de
text care s-au păstrat. La manuscrisele accesibile până acum cititorilor (publicate
de Zarifopol, Cioculescu, Masoff etc.), cartea de faţă adaugă în versiune
integrală unul inedit, provenit de la un muzeu prahovean. Efortul editorului e
remarcabil, iar acribia sa, pe măsură, în ciuda unor mici scăpări imputabile
probabil editurii, care, ca de obicei, nu-şi dă multă silinţă.
Desigur, pe
cititorul obişnuit nu îl interesează prea mult detaliile filologice şi îi e
indiferent dacă dramaturgul a făcut cutare însemnare pe recto sau pe verso, cu
creionul sau cu peniţa sau dacă a mâzgălit vreun desen pe pagină. El e mai
interesat de cum ar fi putut să arate piesa, de personajele şi acţiunea
acesteia, dar trebuie să se mulţumească cu destul de puţin. În ciuda unei
gestaţii de mai mulţi ani, proiectul rămâne într-un stadiu destul de vag, cu
bruioane nefinisate. Personajele ar trebui să ne fie în bună măsură cunoscute,
deşi ele diferă întrucâtva de la un manuscris la altul. Ideea de bază ar fi
fost să fie surprins un moment ulterior cu 20-30 de ani celui din O noapte furtunoasă, acţiunea fiind
plasată undeva la mijlocul primului deceniu al secolului trecut. Jupân
Dumitrache Titircă a ajuns mare proprietar, la fel şi „credinciosul” său
Chiriac, Ipingescu e prefect, în câte un manuscris se iţeşte Caţavencu sau un
Rică Venturiano. Chiriac ajunge în postura Dumitrache din Noaptea furtunoasă, adică încornorat. Le regăsim (îmbătrânite) pe
Veta şi Ziţa, dar apare şi noua generaţie de dame, mai rafinate, dacă nu mai
morale, reprezentată de Pulchérie, soţia lui Chiriac sau Niniche, fiica Vetei,
posibil concepută cu Chiriac. Obrazele
şi acţiunea sunt greu de sistematizat într-o postare scurtă, căci e vorba de
mai multe versiuni diferite.
Activ şi încrezător
în succes, Caragiale adoptă o strategie de marketing
bazată pe teasing, dă interviuri,
pregăteşte terenul pentru piesă, dar n-o încheagă niciodată. Nu în mod diferit
procedase cu ocazia Nopţii furtunoase
(ne spune D. Teleor în Anecdotele...
sale, vezi aici), atâta că de acea dată finalizase textul. Dacă Titircă... ar
fi fost sau nu la nivelul creaţiilor dramatice anterioare e o întrebare în bună
măsură interzisă specialistului. Cu toate acestea, cititorul laic şi-o poate
îngădui şi poate bănui că răspunsul e mai degrabă negativ. Puţinele dialoguri
cristalizate par reluări ale unor succese din piesele vechi:
Rică: Dă-mi voie... asta poate fi din punctul de
vedere al d-voastră.
Susţin însă...
- Însă ce?
- Însă... (după multă reflecţie): dă-mi voie, noi
zicem aşa: ori aveţi dreptate, ori n-aveţi dreptate, din această dilemă nu puteţi
ieşi!
Vâna creatoare a
lui Caragiale pare să se fi epuizat, iar persistenţa în acest proiect ar putea
fi expresia incapacităţii de a recunoaşte un adevăr dureros. Tot Teleor face aluzie
la secarea creativităţii scriitorului în ultimii ani de viaţă. El scrie în 1910
despre scriitorul aflat la Berlin: „Nenea Iancu a fost sortit să fie auditiv,
şi el îşi caută acum eroii vrând să-i auză. Această căutare ţine cam de mult şi
mi se pare că ori Caragiale a cam început să aibă auzul slab, ori că eroii lui
sunt surdo-muţi.” Acestea rămân desigur ipoteze, dar nu (ni) le putem refuza.
În fine, un cuvânt
de bine despre pentru efortul lui Dan Gulea, care a adăugat la materialul
primar un aparat critic minuţios, precum şi o colecţie de mici studii asupra
lumii caragialiene din acest proiect scenic (expoziţia jubiliară din 1906,
duelul, telefonul etc.). Editorul a dat dovadă de inspiraţie incluzând la
sfârşitul volumului texte proprii, referitoare la alţi autori aflaţi, formal
sau în privinţa fondului creaţiei, în prelungirea operei lui Caragiale (Duiliu
Zamfirescu, Camil Petrescu, Lucian Pintilie, Paul Georgescu, George Genoiu).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu