Obişnuit ca din câteva apăsări pe taste să-şi
satisfacă, mai mult sau mai puţin licit, mai toate poftele muzicale, melomanul
de azi îşi poate cu greu imagina adevărata luptă pe care o dădeau la noi acum
trei decenii semenii săi amatori de muzică clasică. Era o vreme în care singura
opţiune era străvechiul LP, dar
trebuia luată în calcul şi impredictibilitatea duşmănoasă a comerţului
comunist. Un adevărat document de epocă îl constituie romanul Sala de aşteptare de Bedros Horasangian.
Lucian, protagonistul cărţii, e un proaspăt convertit la veritabilul cult al
discofiliei clasice. Autorul de înfăşiţează pe câteva pagini bune peripeţiile
lui Lucian, care bate centrul Bucureştilor în căutarea integralei concertelor
pentru pian de Beethoven interpretate de Claudio Arrau
Spre norocul lui, semnarea unor hârtii i-a
oferit pretextul de a pleca în delegație. Astfel a putut da curs unei
neaşteptate dorinţi de a găsi toate concertele pentru pian de Beethoven
interpretate de Claudio Arrau. [...]
Totul a plecat de la concertul numărul
trei primit cadou de ziua lui de naştere. Comandorul Aburel, un vechi prieten
al tatălui, i l-a dăruit împreună cu două sticle de vin negru de Jariştea: aşa
s-a născut în Lucian dorinţa de a avea toate cele cinci concerte pentru pian de
Beethoven: din cauza unui aviator care nu are timp pentru nimic, acasă e
musafir, e mereu nervos şi nu se ceartă cu soţia, ea e doctoriţă şi mai tânără,
la spital lucrează prea mult şi se înfurie când se loveşte de unii colegi mai
tineri care sunt „lasă-mă-să-te-las” [...] şi totuşi spitalul este existenţa
ei: spitalul şi muzica: altceva nu are.
A intrat val-vârtej la „Muzica”, ghinion,
spre nemulţumirea lui, nu existau decât concertele trei şi unu. A întrebat-o pe
vânzătoare de celelalte şi a primit drept răspuns clasicul „doar-ce-se vede”,
plictisit şi agasat: brusc a luat hotărârea să rişte şi să înceapă cu ceea ce i
se oferea. Deci avea trei şi unu. Bon, bani, mutra acră a casieriţei, nebunia
asta cu croşetatul, o uşă s-a închis, din nou pe străzi. Şi-a aprins o ţigară,
mica bucurie a achiziţiei.
A revenit la „Romanţa”, a luat „doi-ul”
îndreptându-se apoi zorit spre „Simfonia” şi „Magazinul fără nume” de pe
Smârdan. Cu numai câteva zile în urmă se găseau concertele patru şi cinci:
între cele două magazine a făcut socoteli, ce-ar fi să renunţe, începuse să se „oftice”
- ăsta era cuvântul oricât de nepotrivit ar fi fost - precum copiii care nu
ştiu să piardă la joc.
Când a apărut toată seria, nu l-a
interesat şi nu i-a dat importanţă. Apoi le-a avut în mână pe rând: doi, patru,
cinci, unu şi-n ultima săptămână trei-ul. Cine să-şi închipuie ce anume l-a
făcut să nu le cumpere imediat.
Pasajul reprezintă o adevărată filă de
istorie bucureşteană (în afară de „Muzica”, nu cred să mai existe niciunul din
magazinele bătute de personaj). În imagine, coperta unei vechi ediţii a „trei-ului”
beethovenian interpretat de Arrau apărut la casa est-germană Eterna. Este
foarte posibil ca aceasta să fi fost ediţia vânată de Lucian. (va urma)
Un comentariu:
un pasaj care tare mi-a placut la vremea lui. cunosc bine magazinele alea, le bateam si eu in junete, e drept ca nu pentru aarau.
Trimiteți un comentariu