Romancierul
autohton e îndeobşte afon şi — cu excepţiile de rigoare, puţine la număr — nu
scrie despre muzica clasică sau despre melomani. Nu zic să avem şi noi o scriere de calibrul lui Doctor Faustus, dar parcă prea e mare
seceta la capitolul acesta în mica noastră literatură. În Sala de aşteptare, Bedros Horasangian face excepţie de la această
regulă. Lucian, eroul meloman al romanului, îşi continuă hoinăreala prin
Bucureştiul anilor 1980 în căutarea discurilor care îi lipsesc din integrala
concertelor pentru pian de Beethoven în interpretarea lui Claudio Arrau (vezi
aici pentru prima parte a postării):
Când
a apărut toată seria, nu l-a interesat şi nu i-a dat importanţă. Apoi le-a avut
în mână pe rând: doi, patru, cinci, unu, şi-n ultima săptămână trei-ul. Cine
să-şi închipuie că tocmai pe el o să-l primească în dar! Nu putea spune ce
anume l-a făcut să nu le cumpere imediat.
Nici
integrala cu Gilels şi Szell nu a reuşit încă să o asculte. Cea cu Fischer s-a
cam uzat, oricum sunt discuri vechi. Iar Arrau, cu toate că a făcut o grămadă
de înregistrări la Philips, nu e mare specialist în Beethoven. Totuşi merita să
le aibă şi el. Două concerte într-o pungă de un leu. Însemna ceva? Şi da, şi
nu. Deja a intrat într-un carusel al emoţiilor, trei discuri din trei surse
diferite: mai trebuia să pună mâna pe concertele patru şi cinci, cele mai
căutate, Sol minor-ul şi Imperialul în mi bemol major. Zidul fumegând al
ambiţiei. Era deja surescitat, dorinţa şi agitaţia aşteptării, ciuda, nervii,
le-ar fi putut avea atât de simplu şi uşor dacă s-ar fi hotărât de la început.
Cum să faci să ştii exact ce vrei la momentul oportun?
Pe
Podul Mogoşoaiei, oscilând între bemoli şi tonalităţi minore: soarele, martor
indiferent, însoţea aceste alergături. Nu cu mulţi ani în urmă era bucuros de
integrala cu Gilels. Era ceva mai tânăr şi avea alte preocupări. Dar între
Gilels şi Arrau nu s-au schimbat prea multe lucruri în viaţa lui Lucian. [...]
Începe
să se înfurie pe cei care stabilesc criteriile de lansare pe piaţă a
discurilor: dacă ar fi apărut toate odată le-ar fi luat imediat şi n-ar mai fi
umblat aiurea în oraş, enervându-se, uzând pantofi, lovindu-se de atâţia
oameni, deranjând pe alţii, forme colective ale timpului pierdut. Şi nopţile,
măcar acolo totul e firesc, renasc iluziile, o altă geografie a prezentului,
acceptarea şi circumstanţele, mâna sigură a împlinirilor.
Lucian va continua să sufere preţ de
câteva sute de cuvinte, după care... (va urma).
În fotografie, coperta unei vechi ediţii a Imperialului interpretat de Arrau apărut la casa est-germană Eterna, parte a ediţiei căutate de Lucian.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu