28 septembrie 2013

Wagner şi Berlioz (I)

Există probabil prea puţine asemănări între creaţiile lui Wagner şi cele ale lui Berlioz pentru a permite o apropiere serioasă între cei doi compozitori. Muzicologul elveţian Guy de Pourtalès afirmă, destul de tranşant, că scriitura muzicală a lui Berlioz utilizează mai ales acorduri verticale, în timp ce a lui Wagner, polifonist extraordinar, e orizontală, ca a lui Bach”. E o comparaţie din care multă lume ar putea deduce că Wagner îi este superior contemporanului său francez, ceea ce ar fi o simplificare destul de groasă. Oricum ar sta lucrurile din punctul de vedere al structurii operei, relaţiile dintre artişti au fost foarte complicate. În Berlioz şi Europa romantică, Guy de Pourtalès rezumă astfel problema:

Istoria „cazului” Berlioz-Wagner este cea a dezvoltării a doi artişti viguroşi, crescuţi atât de rapid, în soluri atât de prielnice, încât s-au văzut dintru început închişi în propria lor operă, fără să mai poată evada din ea. S-au cunoscut şi s-au măsurat prea târziu, prea maturi. Între ei nu mai era posibilă nicio înţelegere: nu mai exista spaţiu liber; nu mai era de aşteptat niciun schimb. Cel mai tânăr [Wagner] seamănă cu un fag zdravăn care domină pădurea şi se avântă spre înaltul cerului; celălalt [Berlioz] cu un castan bătrân şi ţepos, răsucit de vânt şi care de pe acum îşi vede frunzele căzând.

Pourtalès continuă:

Totuşi, de vreo douăzeci de ani ei se tot urmăresc, se ghicesc unul pe altul; de când s-au întâlnit la Dresda, apoi la Londra, s-a născut între ei ceva ce nu este nici prietenie, nici admiraţie, nici chiar stimă; ceva care seamănă cu o fraternitate agresivă bazată pe izolarea de care sunt amândoi conştienţi, pe cultul amândurora pentru Beethoven, pe respectul lor pentru artă. E uşor de sus că s-au detestat. Adevărul e mai subtil, mai ales când e vorba de Wagner, la care cugetarea calmă intervine mereu pentru a potoli impulsivitatea artistului. Să ne ţinem deci la o parte de controversele şovine şi politice care au împătimit dezbaterea şi au îngustat-o. Să încercăm a nu citi în ea decât una din acele drame spirituale ale căror cauze secrete scapă celor superficiali, scapă chiar şi criticilor, dar care au efecte prelungite mult după ce drama s-a încheiat, aşa cum valurile înalte, în zilele senine, ne spun că a fost furtună în larg.

Cu alte cuvinte, Wagner şi Berlioz sunt ca acele organisme a căror înrudire filogenetică nu ar justifica prea multe asemănări, dar care, graţie unui mediu de viaţă asemănător, ajung să „conveargă” şi să dezvolte unele însuşiri comune. Citatele provin din traducerea lui Annie Bentoiu apărută în 2001 la Editura muzicală.


În stânga sus, portretul tânărului Liszt realizat de Lehmann în 1839 (de aici). Bun prieten cu ambii compozitori (şi, ulterior, socru al lui Wagner), Liszt încearcă să îi apropie. Cu ocazia unei serate date de Liszt la Paris în 1853, la care ia parte şi Berlioz, Wagner cântă la pian fragmente din Tetralogia aflată în lucru. Reacţia lui Berlioz nu se poate reconstitui, însă se ştie că peste ceva mai mult de un al el va afirma că nu a priceput nimic din Lohengrin

Niciun comentariu: