☺☺☺ Sanda & Vlad Stolojan - Să nu plecăm toţi odată. Amintiri din România anilor ‘50

Dintre cei doi autori ai volumului Să nu plecăm toţi odată. Amintiri din România anilor ’50 (Humanitas, 2009), Sanda Stolojan e de departe mai cunoscută şi asta nu doar pentru că e nepoata de fiu a lui Duiliu Zamfirescu sau pentru că a fost interpreta de limba română a lui Charles de Gaulle. E, într-un fel, firesc, pentru că în familia soţilor Stolojan ea era poliglota, cu studii umaniste serioase, în timp ce Vlad, soţul, deşi cu un background academic cu nimic mai prejos (absolvent de inginerie chimică la Zürich), era personalitatea mai puţin spectaculoasă. Relatările celor doi Stolojeni, juxtapuse în carte, acoperă perioada cuprinsă între 1948 (instaurarea oficială a regimului comunist) şi 1962 (momentul când cei doi părăsesc România pentru a se stabili în Franţa). Este, ca să mă menţin în spirit franțuzesc, un morceau de vie care instanţiază, prin detalii, tragedia trăită de un segment important al elitei autohtone. E vorba de aşa-zişii foşti (cum îi numeau noii stăpâni), în realitate reprezentanţii lumii bune de altădată, ai cărei vlăstari tipici erau Sanda şi Vlad Stolojan (ea, urmaşa Zamfireştilor, familie de diplomaţi şi proprietari agricoli, el, dintr-o familie boierească din Oltenia).

Traseul evenimentelor povestite în carte este unul comun multor existențe din epoca respectivă, începând cu evacuarea din casa confortabilă din zona Aviatorilor şi mutarea forţată „la comun” într-o locuinţă modestă din raionul Griviţa Roşie şi culminând cu arestări şi detenţii. Oameni lucizi, memorialiştii îşi dau bine seama că odată cu sfârşitul scurtei perioade de relativă normalitate de după război (1944-1947) clasa lor socială nu mai poate aştepta nimic bun, aşa că au o tentativă de fugă peste graniţă în 1949, în urma căreia sunt amândoi condamnaţi la câte un an de muncă silnică (ea, cu suspendare, pentru că avea un copil mic, el, cu executare). Aserţiunea Sandei Stolojan, conform căreia „Vreme de patruzeci şi cinci de ani, cei din Europa de Est n-au privit decât într-o singură direcţie, sperând să plece într-o zi, să scape din întunericul lumii totalitare în care erau închişi”, deşi exagerată în generalizarea ei, surprinde totuşi disperarea pe care o vor fi resimţit o bună parte din locuitori.

Până una, alta, în aşteptarea unei scăpări (care se prelungeşte cu peste un deceniu) Sanda şi Vlad Stolojan se străduiesc să ducă o existenţă în limitele aceleiaşi „normalităţi” pierdute. Supuşi unui adevărat apartheid profesional, ei îşi câştigă existenţa cum pot – ea, ca traducător extern pe la diferite instituţii, el, angajat la un Sovrom pe un post inferior calificării sale, dar au prieteni pe care îi frecventează sau petrec vacanţe pe litoralul Mării Negre, odată cu ridicarea restricţiilor de deplasare. Mersul vieţii cotidiene, aventura procurării celor necesare traiului, umilinţele de zi cu zi, mizeria traiului în comun, cu oameni de condiţie joasă, toate acestea sunt evocate de Sanda Stolojan în prima parte a cărţii. Sfârşitul umilinţelor vine oarecum după principiul deus ex machina. Familia este pur şi simplu cumpărată de la autorităţile române de Jean le Marois, cel de al doilea soţ, francez, al mamei lui Vlad („familia Stolojan a fost cumpărată de la statul român, odată cu o încărcătură de cereale”).

Eliberarea venea la timp, căci între timp Vlad Stolojan primise în 1958 o nouă condamnare de închisoare, de această dată la opt ani, pentru orwelliana acuzaţie de „agitaţie şi cosmopolitism”. Tânărul inginer chimist fusese victima înăspririi prevederilor Codului penal în urma revoluţiei eşuate din Ungaria, dar şi a retragerii trupelor sovietice din România, ocazii de care Gheorghiu-Dej profita pentru a strânge şurubul. Ultima treime a cărţii cuprinde relatarea celei de a doua experienţe carcerale a autorului. În contrast cu textul scris de Sanda Stolojan, cel al lui Vlad Stolojan este mult mai sobru, analitic, cu observaţii sagace despre colegii de închisoare şi cu aplecare asupra psihologiei deţinutului. Este o lume plină de orori, tortură şi abjecţie, cu gardieni şi anchetatori cruzi şi grobieni, pe care Stolojan o evocă cu un echilibru remarcabil. Fără a avea neapărat calităţile literare ale amintirilor soţiei, cele ale soţului compensează prin caracterul lor sintetic, ceea ce nu exclude totuşi expresivitatea, mergând până la savoare, a detaliului. Cititorul evocărilor soţilor Stolojan are toate şansele să rămână cu regretul că producţia soţului a fost mai săracă, din punct de vedere cantitativ, decât a soţiei.