5 martie 2014

Sinucideri... artistice

Am ales pentru postarea de azi un fragment din lucrarea Suicide and the Creative Arts, editată de Steven Stack şi David Lester. Beverly Vaughn şi David Lester semnează articolul referitor la sinuciderea în operă, o sursă de informaţii bogate şi o trecere în revistă a celor mai importante lucrări vocale care au în centrul lor sinuciderea unui personaj proeminent. În partea teoretică găsim o taxonomie a abordării suicidului în operă şi alte specii artistice (traducerea mea):

Feggetter (1980) distinge trei viziuni distincte cu privire la sinuciderea în operă. În secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea, sinuciderea era prezentată drept un act raţional şi eroic. Apoi, după Suferinţele tânărului Werther de Goethe, sinuciderea a fost prezentată drept gest romantic. În cele din urmă, la sfârşitul secolului al XIX-lea, de exemplu în lucrările lui Berg şi Britten, sinuciderea era prezentată mai realist. În această din urmă categorie, sinuciderea avea uneori loc în izolare, dar şi după ce protagonistul comisese o crimă.

Feggetter notează că prima viziune (sinuciderea ca act eroic) era prezentată în primul rând în opere despre zeii şi zeiţele Greciei şi Romei şi despre figurile istorice ale timpului. De exemplu, în Încoronarea Popeei de Monteverdi (1642), Seneca se sinucide după ce împăratul Nero îi cere acest lucru. Publicul ştia că sinuciderea, presupus obişnuită în Roma şi Grecia antică, era considerată păcat în epocă. Situarea sinuciderii în epoca clasică, implicând persoane cu statut înalt, ar fi făcut-o o temă acceptabilă.

Feggetter a văzut Tristan şi Isolda de Wagner ca ilustrând sinuciderea romantică. La sosirea Isoldei, Tristan îşi sfâşie feşele rănii pentru a­-şi asigura moartea, deoarece iubirea lor este eternă şi menită să existe numai dincolo de mormânt.

Sinuciderea realistă este ilustrată de Otello de Verdi, operă în care Otello îşi ucide soţia, Desdemona, crezând-o necredincioasă, dar se sinucide apoi din cauza remuşcărilor. În Wozzek de Alban Berg, are loc sinuciderea unui om care era, în plus, deprimat şi probabil psihotic. Feggetter ridică interesanta întrebare dacă s-ar putea găsi şi în alte forme de artă, cum ar fi teatrul sau romanul, o asemenea evoluţie a tipologiei sinuciderii din operă. De exemplu Cutter (1972) a examinat evoluţia temelor suicidare în lucrări artistice (mai ales tablouri). În epoca greco-romană şi trecând prin Renaştere, sinuciderea a fost prezentată drept gest eroic, fapt ilustrat de sinuciderea Lucreţiei după ce este violată. În secolul al XVIII-lea, sinuciderea era prezentată ca acţiune stigmatizată, ca în lucrările lui William Hogarth şi Thomas Rowlandson. În timpul Revoluţiei industriale, sinuciderea era prezentată ca un gest iraţional, ca în gravurile lui Daumier. În cea de a doua jumătate a secolului al XIX-lea, sinuciderea era văzută ca fiind provocată de depresie, ca în Sinucigaşul de Manet şi Spânzuratul de Toulouse-Lautrec, la fel şi în expresioniştii germani. Începând din anii 1930, sinuciderea a fost prezentată dintr-o perspectivă neutră din punct de vedere moral, ca în Suicide in costume de Franklin Watkins. În fine, sinuciderea a fost văzută ca un strigăt de ajutor, ca în lucrările lui Andy Warhol, Roy Liechtenstein şi Robert Mallary.
  
Stack (2002) notează că operele clasice au fost scrise în epoci culturale care insistau asupra conceptului de onoare. Dacă era ameninţată sau insultată onoarea cuiva, se aştepta o reacţie emoţională şi comportamentală, cum ar fi duelul (ca în Evgheni Oneghin), un asasinat la comandă (ca în Bal mascat) sau sinuciderea (ca în Madama Butterfly).


Ilustraţia, reprodusă din volumul lui Steven Stack şi David Lester, prezintă gravura Sinuciderea Lucreţiei de artistul flamand  Frans Crabbe van Espleghem (1480-1553).

Niciun comentariu: