Am ales pentru postarea de azi un fragment
din lucrarea Suicide and the Creative
Arts, editată de Steven Stack şi David Lester. Beverly Vaughn şi David
Lester semnează articolul referitor la sinuciderea în operă, o sursă de informaţii
bogate şi o trecere în revistă a celor mai importante lucrări vocale care au în
centrul lor sinuciderea unui personaj proeminent. În partea teoretică găsim o
taxonomie a abordării suicidului în operă şi alte specii artistice (traducerea
mea):
Feggetter (1980) distinge trei viziuni
distincte cu privire la sinuciderea în operă. În secolele al XVII-lea şi al
XVIII-lea, sinuciderea era prezentată drept un act raţional şi eroic. Apoi,
după Suferinţele tânărului Werther de
Goethe, sinuciderea a fost prezentată drept gest romantic. În cele din urmă, la
sfârşitul secolului al XIX-lea, de exemplu în lucrările lui Berg şi Britten,
sinuciderea era prezentată mai realist. În această din urmă categorie,
sinuciderea avea uneori loc în izolare, dar şi după ce protagonistul comisese o
crimă.
Feggetter notează că prima viziune
(sinuciderea ca act eroic) era prezentată în primul rând în opere despre zeii
şi zeiţele Greciei şi Romei şi despre figurile istorice ale timpului. De
exemplu, în Încoronarea Popeei de
Monteverdi (1642), Seneca se sinucide după ce împăratul Nero îi cere acest
lucru. Publicul ştia că sinuciderea, presupus obişnuită în Roma şi Grecia
antică, era considerată păcat în epocă. Situarea sinuciderii în epoca clasică,
implicând persoane cu statut înalt, ar fi făcut-o o temă acceptabilă.
Feggetter a văzut Tristan şi Isolda de Wagner ca ilustrând sinuciderea romantică. La
sosirea Isoldei, Tristan îşi sfâşie feşele rănii pentru a-şi asigura moartea,
deoarece iubirea lor este eternă şi menită să existe numai dincolo de mormânt.
Sinuciderea realistă este ilustrată de Otello de Verdi, operă în care Otello
îşi ucide soţia, Desdemona, crezând-o necredincioasă, dar se sinucide apoi din
cauza remuşcărilor. În Wozzek de Alban
Berg, are loc sinuciderea unui om care era, în plus, deprimat şi probabil
psihotic. Feggetter ridică interesanta întrebare dacă s-ar putea găsi şi în
alte forme de artă, cum ar fi teatrul sau romanul, o asemenea evoluţie a tipologiei
sinuciderii din operă. De exemplu Cutter (1972) a examinat evoluţia temelor
suicidare în lucrări artistice (mai ales tablouri). În epoca greco-romană şi
trecând prin Renaştere, sinuciderea a fost prezentată drept gest eroic, fapt
ilustrat de sinuciderea Lucreţiei după ce este violată. În secolul al
XVIII-lea, sinuciderea era prezentată ca acţiune stigmatizată, ca în lucrările
lui William Hogarth şi Thomas Rowlandson. În timpul Revoluţiei industriale,
sinuciderea era prezentată ca un gest iraţional, ca în gravurile lui Daumier. În
cea de a doua jumătate a secolului al XIX-lea, sinuciderea era văzută ca fiind
provocată de depresie, ca în Sinucigaşul
de Manet şi Spânzuratul de
Toulouse-Lautrec, la fel şi în expresioniştii germani. Începând din anii 1930,
sinuciderea a fost prezentată dintr-o perspectivă neutră din punct de vedere
moral, ca în Suicide in costume de
Franklin Watkins. În fine, sinuciderea a fost văzută ca un strigăt de ajutor,
ca în lucrările lui Andy Warhol, Roy Liechtenstein şi Robert Mallary.
Stack (2002) notează că operele clasice au
fost scrise în epoci culturale care insistau asupra conceptului de onoare. Dacă
era ameninţată sau insultată onoarea cuiva, se aştepta o reacţie emoţională şi
comportamentală, cum ar fi duelul (ca în Evgheni
Oneghin), un asasinat la comandă (ca în Bal
mascat) sau sinuciderea (ca în Madama
Butterfly).
Ilustraţia, reprodusă din volumul lui Steven
Stack şi David Lester, prezintă gravura Sinuciderea Lucreţiei de artistul
flamand Frans Crabbe van Espleghem
(1480-1553).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu