A murit recent, cu
numai o lună înainte de a împlini 90 de ani, cunoscutul muzicolog american
Joseph Kerman. Ultima lui carte, apărută în 2008, în realitate o culegere de
eseuri şi articole tematice, se numeşte Opera
and the Morbidity of Music. Mi-a plăcut ideea din spatele acestui titlu,
care exploatează în mod fericit ambiguitatea termenului „morbiditate”.
Accepţiunea din carte este nu cea de spirit maladiv, ci de boală sau stare
patologică care ar afecta (sau nu?) muzica clasică. Textele lui Kerman,
elegante şi bine argumentate, se reuşesc să demonstreze că muzica clasică e bine merçi, în ciuda crizelor care au
afectat-o în diferite momente ale existenţei sale. Tehnica autorului se bazează
în bună măsură pe apelul la gândirea logică a cititorului:
Declinul – numit adesea moartea – muzicii clasice
a servit multă vreme pe post de declanşator de nădejde, al lamentaţii sau al
dorinţei de a să moară şi capra vecinului, după caz, şi ca umplutură vrednică
de la fel de multă încredere pentru spaţiul din ziare. [...]
Morbiditatea muzicii clasice: un concept vid şi
obosit care refuză să moară. Trebuie să concepem în mod serios muzica clasică
ca pe un lucru unitar, a cărui „moarte lentă în secolul XXI”, cum o numeşte
destul de lejer Carolyn Abate, poate fi acum confirmată? [...] Şi dacă e acum
moartă, atunci când s-a născut sau a fost concepută muzica clasică? Odată cu
Bach şi cu punerea finală a bazelor tonalităţii [...]? Odată cu Monteverdi şi
cu inventarea, apoi odată cu inevitabila transformare în marfă, a operei?
Atunci când polifonia a fost fixată în scris îl timpul aşa-zisei Renaşteri din
secolul al XII-lea? Atunci când îngerul din celebra miniatură i-a turnat
sfântului Grigore în ureche cantus plenus dintr-un ulcior?
(traducerea mea)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu