Unul din artiştii francezi atraşi de
Wagner cu ocazia reprezentaţiilor pariziene de la începutul anilor 1860 este
tânărul Henri Fantin-Latour, fire sensibilă şi timidă, în contrast cu natura
energică şi sociabilă a contemporanului său, celebrul Manet, asupra căruia
influenţa lui Wagner se exercită într-un mod subtil şi mai profund.
Fantin-Latour avusese bilete la Tannhäuser în 1861, dar nu reuşise să vadă opera
din cauza anulării spectacolelor pe motiv de scandal. Asta nu l-a împiedicat să
ilustreze lucrarea printr-o gravură. Continuăm să răsfoim şi cartea lui Therese
Dolan Manet, Wagner, and the Musical Culture of their Time, care scrie
despre Fantin-Latour şi lucrarea sa din 1862 (traducerea mea):
Conflictele interne referitoare la femei
din Tannhäuser rezonau şi ele cu Fantin.
Încă din 1859 el şi cu Scholderer discutaseră despre tentaţiile atracţiei
femeilor şi despre necesitatea unui devotament solitar faţă de artă, temându-se
că relaţiile cu femeile au să-i distrugă. Ispita exercitată de femei pe post de
inamic al productivităţii artistice devenise un trop literar favorit al
romancierilor întregului secol al XIX-lea: de la Cousine Bette a lui Balzac la Manette
Salomon a fraţilor de Goncourt şi L’Oeuvre
a lui Zola. În iunie 1859, Fantin îi scria lui Whistler, jurând că este decis
să-şi ia ca amantă numai arta: „De la cinci la opt dimineaţa şed în faţa
oglinzii şi, conversând cu natura, ne spunem unul altuia lucruri care valorează
de o mie de ori mai mult decât spusele celei mai fermecătoare femei.” Cu câteva
săptămâni mai târziu el îşi reafirma hotărârea de a nu fi tulburat de
preocupări sociale: „Trebuie să te preocupe numai pictura... Vreau să mă extrag
pe mine însumi din această lume.”[...] Deşi Fantin nu putuse asista la o
reprezentaţie cu Tannhäuser, el ar fi fost atras de tema tensiunii dialectice
dintre iubirea sacră şi cea profană, la care se adaugă identificarea
conflictului psihologic al alegerii libertăţii artistice în locul subjugării
erotice.
Fantin a subliniat conflictul intern
contopind în gravura sa primele două scene ale actului I. În operă, dansul
celor trei graţii se încheie, iar ele se retrag înspre grota laterală înainte
de a fi prezentat conflictul dintre Tannhäuser şi Venus, dar Fantin a combinat
aceste două elemente în imaginea sa. Figurile lui Tannhäuser şi Venus ocupă
colţul din dreapta jos al gravurii şi sunt legate de cele trei graţii din
stânga printr-un nud aşezat care cântă la flaut. Cu toţii sunt amplasaţi
într-un cadru împădurit, iar în spate curge un pârâu. Corpul lui Tannhäuser
este uşor aplecat înspre stânga, dar capul îi este înclinat în direcţia opusă
celor trei graţii şi a flautistei, în timp ce
ignoră privirea şi gestul implorator al lui Venus, care se uită la el
din poziţia ei tolănită. În acest fel Fantin a corectat acel aspect al scenografiei
care ofensase mai mulţi critici, atribuind în acelaşi timp figurii masculine
potenţialul vizual al puterii asupra seducţiei carnale a femeii. Indicaţiile
scenice ale lui Wagner arătau clar că Venus e tolănită pe o sofa somptuoasă, în
vreme ce Fantin o pune să se unduiască ca un şarpe în poalele lui Tannhäuser.
Astfel ea este mai mult o fille d’Eve
decât zeiţă a dragostei, mai degrabă decăzută decât triumfătoare, cu corpul
care îi răsare din pământ, iar goliciunea o marchează drept „natură”, în timp
ce hainele de menestrel ale lui Tannhäuser, harfa lui şi cartea de sub mâna
stângă îl desemnează drept „cultură”.
Sursa reproducerii, aici.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu