☺☺ Bujor Nedelcovici - Jurnalul unui cântăreţ de jazz

Povestea pe care ne-o spune Bujor Nedelcovici  în Jurnalul unui cântăreţ de jazz (Editura Allfa, 2013)  nu e cine ştie ce complicată. Nu e nici măcar un jurnal (fictiv, desigur) în sensul foarte strict al termenului, fiind e vorba mai mult de relatările unor episoade cotidiene şi amintiri ale unui personaj-povestitor, un anume domn Pascal Radiquet care trăieşte la Paris, cândva instrumentist de jazz de oarecare notorietate. Gloria acelor vremuri a apus (înţelegem că din cauza unei boli de plămâni care îi interzice interpretului eforturi prea mari). Omul a divorţat, e bătut de gânduri negre şi – ar zice medicii – de tulburări cognitive şi amnezii, de unde şi lunga tiradă anaforic-negativă cu care îşi deschide istorisirea:

Nu am trecut, nici amintiri… Nu mai ştiu nimic despre copilărie, şcoală, părinţi, studii… războaie… Parcă au fost două războaie? Nu îmi mai amintesc exact dacă am cântat la trompetă şi pian... Mi-am pierdut chiar şi numele. Poate mă numesc Pascal, Walter ori Benjamin. Nu! Walter Benjamin a fost un pictor sau un scriitor.

Şi aşa, dintr-una-ntr-alta, se umplu paginile romanului, cu asociaţii, niscai flux al conştiinţei, dar nu cine ştie ce, cu flanări prin Parisul zilelor noastre, cu divagaţii pe teme culturale sau economic-financiare ale căror informaţii par luate, dacă nu direct de pe Wikipedia, atunci de prin ghiduri turistice, cu discuţii cu tot felul de amici şi cu planuri nematerializate de reluare a activităţii. Prezentul ca prezentul, dar trecutul îşi are şi el locul lui. Ni se expune povestea familiei lui Pascal, fiu al unui responsabil comunist din vremurile tulburi al aşa-zisului socialism real şi care ar fi avut la activ destule blestemăţii. Relaţia lui Pascal cu tatăl lui, de altfel nu de foarte lungă durată, căci părinţii divorţează, şi nici prea fericită, ocupă ceva spaţiu, dar nu e organic integrată în naraţiunea mare, pare lipită artificial, pentru a da adâncime. Aproape în oglindă e relaţia lui Pascal cu Olivier, fiul lui, de a cărui mamă e despărţit şi el, dar cu care tatăl e în raporturi apropiate, aproape tandre. Şi dacă tot e vorba de trecutul care îşi mai scoate capul prin planşeul imperfect care îl separă de prezent, se cuvine revenirea în prim plan a lui Relli, o fostă dragoste din tinereţe regăsită pe internet, prilej de amoruri tomnatice şi intense prin Paris, episoade de altfel convenţionale.

Jurnalul... lui Bujor Nedelcovici e în bună măsură romanul unei decăderi, nu neapărat a unui om superior, căci Pascal, ni se dă de înţeles, e mai degrabă mediocru. În fabulă îşi face loc şi un element de mister, pisica Bill, motan iubit, care se pierde la un moment dat şi, regăsit, moare de pe urma şocului rătăcirii. E poate al doilea caz de pisică înzestrată cu puteri enigmatice din literatura română a ultimilor ani, după motanul Siegfried din Zilele regelui de Filip Florian (despre care am scris mai demult aici). Sfârşitul lui Bill nu e de bun augur pentru Pascal, aşa că ultimele cuvinte ale textului sunt rostite de undeva din intervalul care separă viaţa de moarte. Că nu-i bine să-ţi pierzi pisica la care ţii ştim încă din episodul acela din Seinfeld, cu picoloul hispanic.

Dacă ar fi să facem un rapid bilanţ de lectură, am putea spune că Jurnalul unui cântăreţ de jazz e cartea unui autor la care experienţa de scriitor e mai vizibilă decât intuiţia şi originalitatea. Cititorul exigent va găsi aici destule clişee, teme obosite şi pasaje neconvingătoare. E totuşi o scriere fluentă, ceea ce mai salvează din impresia proastă pe care i-ar putea-o lăsa cuiva asemenea caracteristici.

Fact checking

Informaţiile de natură enciclopedică în care abundă unele pagini sunt uneori inexacte. Probabil ca urmare a unei nostime greşeli de tipar, putem citi că pe cunoscutul cântăreţ Yves Montand îl chema de fapt Ivo Levi (ceea ce i-ar putea face pe unii să se gândească chiar la o origine evreiască). Îl chema de fapt... Ivo Livi, iar părinţii lui erau de altfel catolici italieni profund credincioşi.

Romanul Jurnalul unui cântăreţ de jazz se numără printre cele cinci cărţi finaliste ale concursului literar „Augustin Frăţila”, a treia ediţie.