Petre e elev în
clasa a şasea, fiind un băiat „foarte dezgheţat” („Întreabă amănunţit despre
tot ce-i trezeşte interesul. Şi, drept să vă spun, îl interesează totul – mai
ales tehnica.”) Profitând de faptul că părinţii lui Petre sunt ocupaţi, unchiul
lui îi ia într-o excursie în împrejurimile pitoreşti ale Pragăi. Călătoria nu
va depăşi nicio clipă cadrul strict realist, cei doi nu transgresează limitele
lumii noastre pentru a trece în cine ştie de tărâm al miracolelor. Pornind de
la situaţii banale (aglomeraţia din autobuz, afinele dintr-un borcan) se
brodează o discuţie întreagă despre particulele care alcătuiesc materia.
Urmează pagini întregi de teorie cinetico-moleculară exemplificată, e drept,
isteţ şi ilustrată cu desene frumoase.
Unchiul nu are o
sarcină uşoară. El se străduieşte să bage în capul nepotului teoria atomică
datorată în esenţă lui Democrit, lucru dificil când ai de a face cu un copil de
doisprezece ani şi mai ales atunci când ideile pe care le expui contrazic
experienţa imediată:
– Aşa! Deci, atât
tartinele, cât şi untul, salamul şi berea – tare aş avea poftă de-o bere! – pe
scurt, tot, dar absolut totul pe lume e format din milioane şi milioane de
părticele infime.
– Bine, dar
bucăţelele de piatră arată cu totul altfel decât cele de tartină!
– Democrit nu se
gândea la asemenea părticele vizibile de piatră sau de altceva. Se gândea la
nişte părticele care sunt aşa de mici, că nu le putem vedea.
Cehului tot la
bere i-e gândul, ar spune amatorii de stereotipuri etnice. Copilului însă îi dă
din fericire sirop, ocazie cu care îl explică şi fenomenul de difuziune. Şi
uite aşa, cu o afină, cu un sirop, cu o farfurie de supă, cu o ciupercă sau cu
o cameră de bicicletă trecem pe nesimţite de la teoria gazelor ideale la legăturile
chimice şi ajungem fatalmente la structura atomului. Subiectul, sensibil de
altfel în plin război rece, era un cal de bătaie favorit al autorilor acelor
ani. Surpriza este că Vaclav Koval trece cu relativă neutralitate peste implicaţiile
(geo)politice ale temei. Vorbind de bomba atomică, el spune:
Prima oară, exploziile atomice au fost folosite
pentru crearea de bombe. Spre sfârşitul celui de al doilea război mondial,
americanii au aruncat câte o bombă atomică asupra oraşelor japoneze Hiroshima
şi Nagasaki. Ambele oraşe au fost complet distruse. Nici până astăzi nu se ştie
câţi oameni au pierit; se pare că numărul morţilor se ridică până la aproximativ
două sute, două sute cincizeci de mii de fiecare oraş.
E adevărat că numărul
victimelor a fost, în realitate, cam jumătate din cel dat în carte, dar textul
e de o moderaţie neaşteptată. Din peisaj nu putea lipsi Uniunea Sovietică, de
această dată de partea „bună” a baricadei. Şi aici avem parte de o surpriză.
U.R.S.S.-ul este pomenit în text o singură dată, foarte laconic (În U.R.S.S.,
de exemplu, s-a construit un spărgător de gheaţă acţionat cu energie atomică.)
şi apoi, iarăşi scurt, într-un desen care prezintă schema unei centrale
atomoelectrice. Pentru o carte apărută în Est, la doar doi ani de la moartea
lui Stalin, sunt concesii politico-ideologice de-a dreptul minore.
Volumul este
bogat ilustrat cu desene reproduse din ediţia cehă (autor, Dobroslav Foll).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu