Virgil Chiriac - Dimineaţa cerul e mai albastru

Am scris mai demult despre Cinci căpitani şi „Racheta” de Virgil Chiriac (vezi aici); de atunci n-am reuşit să aflu mai multe despre autor, dar am mai dat peste o carte apărută în aceeaşi perioadă (1960, Editura Tineretului). E vorba de astă dată de un volum de povestiri intitulat, poetic, Dimineaţa cerul e mai albastru. Volumul nu se abate în mod esenţial de la canonul realist-socialist în versiunea sa ceva mai relaxată, aplicat la literatura pentru copii şi tineret a ultimilor ani ai lui Gheorghiu-Dej. Frapează totuşi din capul locului, pornind de la proza care dă titlul lucrării, un anume sentimentalism, o aplicare spre lumea fiinţelor mici, pe linia Brătescu-Voineşti. Nu e vorba doar de temă (un băiat rău şi făţarnic, Dinu, omoară cu praştia o păsărică nevinovată). Întuneric şi lumină e pomenit ca făcând parte din lecturile băiatului. E posibil ca prozatorul burghez, ale cărui cărţi fuseseră împinse într-o zonă obscură din cauza alunecării sale spre extrema dreaptă în ultimii ani ai vieţii, să fi fost recent „revalorificat” de noul regim. Pe aceeaşi linie a simpatiei faţă de animalele mici se înscrie şi Mărgeluş, unde un pisoi are parte de o soartă mai fericită decât a bietei păsări din proza de deschidere, fiind adoptat de un băiat.

Să fim însă drepţi şi să constatăm că grosul tematicii o alcătuiesc veşnicele întâmplări cu pionieri care se iau la întrecere la învăţătură, la plantat puieţi şi la adunat fier vechi (a se vedea Două grupe asemenea pentru un adevărat rezumat tematic). Uneori se ajunge la conflicte congenere cu tragedia antică, ca în Aşa preşedintă de grupă, da!, unde un elev pasionat de mecanică plănuieşte să construiască o mică moară hidraulică, scop în care adună piesele necesare. Spre ghinionul lui, tocmai atunci grupa lui de pionieri e prinsă în focul unei pasionante competiţii de colectat fier vechi, iar micul mecanic, cu inima frântă, aruncă pe talerul balanţei metalul strâns cu trudă şi destinat morii. Alte gesturi vecine cu eroismul pus în slujba cauzei pioniereşti găsim în Corăbioarele, în care Corina, conducătoarea unui detaşament, e ajutată de colegul ei Puiu să recupereze două pagini dintr-un raport de activitate a detaşamentului, ajunse corăbioare de hârtie plutitoare pe râul din oraş.

Cei mai mulţi din pionierii lui Virgil Chiriac au un simţ al onoarei care l-ar face să pălească până şi pe un hidalgo iberic. Iată-l de pildă pe Florin, din bucata intitulată, eliptic, Pe!. Colegii lui adună animale pentru colţul viu (o altă marotă a epocii), iar acesta îşi dă cuvântul de pionier că va prinde un rac:

- Bine, Florine - spuse Sorin, conducătorul detaşamentului nostru - va să zică îţi iei tu angajamentul să pescuieşti un rac?

­- Da.

- Nu-l va pescui! [...]

- De ce n-am să-l pescuiesc?

- Pentru că te cunosc eu bine, vrei să faci pe grozavul, dar n-ai să poţi!

- Ba am să pot! Mă înverşunai eu.

- Pe cuvântul tău?

- Pe!

Şi, înfierbântat cum eram, ca să spulber orice urmă de îndoială, adăugai:

- ...Pe cuvântul meu de pionier!

Desigur, odată aceste vorbe sacre fiind rostire, racul va fi capturat din ecosistemul lui firesc (iară nu cumpărat de la o pescărie oarecare).

Rămâne destul loc, pe parcursul celor 120 de pagini ale cărţii, şi pentru şarje satirice menite să înfiereze unele vicii în definitiv mărunte, însă nepotrivite calităţii de pionier. Câteodată textul a amuzant, iar construcţia psihologică, verosimilă, ca în Cumpătare, fenicieni şi alune, unde un băiat lacom nu poate rezista tentaţiei de a se îndopa cu alune şi trage chiulul de la învăţat sau în Şoricelul cu mecanism, în care Culiţă, amator de farse pe pielea altora, e tratat cu propria sa doctorie.  Scrisă într-un stil care aduce câteodată cu cel al mai talentatului său coleg Octav Pancu-Iaşi, Dimineaţa cerul e mai albastru e o carte care îşi doarme de decenii, ireversibil, somnul de veci pe rafturile câte unei biblioteci.

Volumul este ilustrat de D. Negrea.