Tudor Dinu - Bucureştiul fanariot. Biserici, ceremonii, războaie

Bucureştiul fanariot. Biserici, ceremonii, războaie de Tudor Dinu (Humanitas, 2015) este primul volum al unei lucrări vaste care îşi propune să prezinte viaţa Capitalei valahe în secolul fanariot. Autorul adoptă din capul locului o perspectivă mai degrabă neutră (strict cronologică) faţă de orice teorii istorice asupra epocii respective; se ştie că destui istoriografi contestă legitimitatea unei asemenea periodizări şi privesc epoca în cauză mai degrabă ca pe un artefact al cercetării, decât ca pe o realitate atestabilă. La urma urmei, susţin unii, domnitori (străini) desemnaţi direct de Înalta Poartă au existat în Ţările Române cu mult înaintea secolului al XVIII-lea. Nu vom găsi în Bucureştiul fanariot consideraţii referitoare la existenţa (sau nu) a entităţii fanariote. Tudor Dinu e aşadar pragmatic şi scrie despre Bucureştii perioadei 1716-1821.

Cercetarea se face plecând de la bazele obiective, geografice şi climatice, ale cadrului în care a apărut, mai întâi ca o grupare se cătune dispuse în jurul unei cetăţi primitive, capitala de mai târziu. Nu sunt neapărat elemente noi, pe care să nu le cunoaştem din alte cărţi în domeniu, însă prezentarea densă, susţinută de date numeroase, oferă o bună introducere în materie. La urma urmei, alcătuirea Bucureştiului, din epocile cele mai vechi şi până departe în secolele XIX-XX, a fost tributară diviziunii în mahalale centrate pe câte o biserică, multe mahalale fiind urmaşe ale unor vechi centre rurale de mici dimensiuni.

Urmează o trecere în revistă a celor mai importante construcţii civile din epocă. Sarcina istoricului (care trebuie să fie înzestrat atât cu cunoştinţe de arhitectură, cât şi de istoria astei) e dificilă şi totodată relativ uşoară. Acest paradox e dat de extrema puţinătate a urmelor materiale. Din vremea fanarioţilor mai nu mai există decât o mână de clădiri şi ar fi instructiv, poate, să dăm o fugă până în strada Spătarului, ca să vedem casa Melik, unica reşedinţă boierească păstrată până azi, sau până în strada Şerban Vodă nr. 33, pentru a vedea o rarisimă mostră de arhitectură civilă de secol al XVIII-lea. Dacă Curtea Veche (sau, mai bine zis, modestele ei ruine) e mai cunoscută publicului, mai noua Curte Arsă nu mai poate fi identificată decât de către arheologi.

Emblema epocii fanariote în materie de arhitectură civilă au reprezentat-o hanurile, strămoaşele hotelurilor de azi, în realitate veritabile complexuri comercial-rezidenţiale, care depăşiseră numărul de cincizeci la sfârşitul perioadei. Şi aici, istoria e nedreaptă, căci ne oferă spre examinare directă numai Hanul lui Manuc (care a avut norocul de a supravieţui şi de a fi, ulterior, restaurat). Celelalte, cum ar fi cel al Mânăstirii Sfântului Gheorghe, hanul lui Şerban Vodă, hanul Stavropoleos sau hanul Greci, spre a pomeni doar câteva, rămân doar în descrieri, imagini vechi sau vestigii arheologice.

Partea leului revine, după cum era de aşteptat, construcţiilor religioase (biserici, în număr copleşitor ortodoxe, dar şi Bărăţia catolică sau o biserică protestantă de la finele secolului al XVIII-lea sau, în spiritul unei toleranţe fluctuante, sinagogile). Edificiilor religioase le este consacrat cel mai întins capitol al cărţii; peste o sută de pagini de descrieri, analize de teme artistice, motive, influenţe şi tendinţe. Densitatea materialului atinge aici cote maxime şi îi poate crea dificultăţi cititorului mai puţin antrenat. Când vine vorba de iconografia domeniului, Tudor Dinu are ideea fericită de a dispune materia într-o modalitate ingenioasă, el alegând să prezinte episoade şi succesiuni de evenimente din Evanghelii în paralel cu reflectarea acestora în decoraţiunile bisericilor bucureştene.

Pe planul investigaţiei social-istorice, Bucureştiul fanariot realizează o frescă bogată a evenimentelor din epocă. O succesiune de scene de epocă (cum ar fi ceremoniile organizate la curte cu diferite ocazii, alaiurile domnitorilor, ritualuri religioase, festivităţi laice diverse) ilustrează colorat viaţa intensă a unei epoci relativ apropiate în timp, însă la ani-lumină de deprinderile şi tipicurile de azi. Iată un scurt fragment al descrierii unui alai domnesc:

În spatele acestora, defila aşa-numita breaslă agiască, adică atât militarii, cât şi civilii aflaţi în slujba agăi, ce-şi făcea apariţia „pe un cal frumos împodobit, cu căciulă de samur şi cu contaş“, secondat de „stegarul cu steagul Agiei“, „gătit cu capod roşu“, „cu mulţi călări pe lângă el, ţinând prapure“, dar şi „trâmbiţe, tobă şi sârmaci (surlă), după obicei“. Îl urmau toţi subalternii agăi: „polcovnicii agiei călări şi armaţi“, „căpitanii agieşti cu capoade şi cu barate şi cu semnele lor în mâini“,logofătul şi ceauşul agiei, dar şi „bulucbaşii şi toţi tulumbagiii (pompierii) pe jos“ şi „toţi zapciii dumisale, gătiţi cu capoade roşii şi cu semnurile lor lângă dânşii“. Dintre ostaşi, defilau mai întâi „cazacii agieşti, pedeştri, cu cimpoi i tobele lor“ conduşi de „vel căpitanul de cazaci cu steagul i sârmaciul şi toboşarul său“.

Această veritabilă pădure de arhaisme reprezintă un adevărat coşmar lexical pentru cititorul secolului XXI. Din fericire, autorul a avut inspiraţia de a introduce la sfârşit un glosar consistent. Din nefericire, cel puţin ediţia electronică la care am avut acces nu are niciun fel de ilustraţii, astfel încât eruditele descrieri de imagini cad pe un teren steril dintru început. În fine, acest prim volum cuprinde o trecere în revistă a războaielor, mazilirilor şi ocupaţiilor străine cu care s-au confruntat Bucureştii fanarioţi. Dincolo de farmecul de epocă pe care îl pot avea relatările contemporane, cu aerul lor naiv-desuet se află realitatea dură a unor timpuri sângeroase, ba războiul ruso-austro-turc (1736-1739), ba războiul ruso-turc din 1768-1774, ba ocupaţia rusească din 1806-1812, totul culminând cu răscoala lui Tudor Vladimirescu. Toate aceste calamităţi politice recurente, la care s-au adăugat dezastre precum marile incendii, inundaţiile şi cutremurele, au provocat sărăcia de artefacte de epocă de care pomeneam ceva mai sus. Sistematizarea ceauşistă, cu demolarea unor edificii precum Mănăstirea Văcăreşti sau biserica Sfânta Vineri, n-a făcut decât să desăvârşească opera de distrugere a forţelor contemporane fanarioţilor. Fanarioţi care - mai buni sau mai răi - au fost în cele din urmă supt vremi. Să aşteptăm volumul al doilea.