☺☺☺ Amintirile colonelului Lăcusteanu

Cine ar fi crezut că ţara noastră a avut un preşedinte, ba chiar ditamai dictatorul, cu mai bine de un secol înainte de Nicolae Ceauşescu? De fapt n-a avut, sau, mă rog, a avut unul efemer, de câteva ore. Ca să aflăm chestia asta trebuie să-l citim pe colonelul Grigore Lăcusteanu (1813-1883), care în ale sale Amintiri (Polirom, 2015) scrie textual: [...] când m-am dus să chem pe proprietari, craii, ca să înşale pe Odobescu, îl proclamase preşedinte şi dictator al ţării [...]. Senzaţională de-a dreptul, scena e luată din relatarea Revoluţiei de la 1848, aşa cum îi este martor militarul bucureştean, bărbat cu curajul opiniunilor sale, membru al unei solide familii boiereşti, cu o carieră care poate fi urmărită încă de la formarea primelor corpuri ale armatei naţionale, în jurul anului 1830.

Lăcusteanu e numai în parte omul timpului său istoric. Conservator înrăit, ba chiar reacţionar de-a dreptul, el nu vede cu ochi buni răsturnarea rânduielilor moştenite de la strămoşi. Întregul text al Amintirilor e pus sub semnul unei maxime latine care subliniază datoria urmaşilor născuţi nobili „de a nu degenera virtutea strămoşilor lor”, aşadar nu de revoluţii care să zdruncine edificiul social e nevoie, ci de păzirea bunei aşezări a societăţii. Colonelul are vorbe aspre pentru cei care doresc schimbarea (cum i s-ar zice azi), numindu-i „dăscăleţii, advocaţii şi ciocoii rapace aspirând la o răsturnare generală a ţării, cu scop de a se urca peste ruinele boierilor şi celor avuţi”. De „craii” din citatul cu care am început nici nu mai vorbesc; compatrioţii cu convingeri liberale sunt numiţi, în spiritul vremii, „roşii”. Până la „ciuma roşie” a înfierbântaţilor din anii 2000 nu mai e decât un pas de... 150 de ani. Nu e de mirare că nici Cuza, cu bunele şi relele regimului său, nu scapă de înfierare („câine roşu”).

Aşadar, un om care n-a stat de ceea ce se numeşte, cu un termen cam tocit, partea bună a istoriei. Unde mai pui că mai era şi în aparenţă rusofil. Dovezi directe pentru această acuzaţie Amintirile nu ne prea oferă, ci mai mult elemente circumstanţiale, relatări de evenimente şi întâmplări care scot în evidenţă relaţiile bune cu care s-a aflat Lăcusteanu cu majoritatea ofiţerilor superiori ruşi, foarte numeroşi într-o epocă în care puterea protectoare a marelui vecin de la Răsărit lua forme foarte concrete. Dacă citim însă cu atenţie, observăm că Lăcusteanu insistă asupra abilităţii de care a dat dovadă pentru rezolvarea unor chestiuni delicate, nu în ultimul rând, pentru aplanarea conflictelor provocate de încartiruirea la Bucureşti a trupelor ţariste, ceea ce ne poate face să vedem lucrurile într-o lumină diferită.

Sigur că, privind în urmă, e limpede că istoria nu avea cum să-i dea dreptate bravului colonel. Sinceritatea şi buna-credinţă e totuşi greu să i le pui la îndoială. Este, schimbând ce trebuie schimbat, un caz înrudit cu cel al aşa-numiţilor germanofili, despre care scrie pe larg Lucian Boia (vezi mai multe aici).

Nedestinate, se pare, publicului, Amintirile lui Grigore Lăcusteanu sunt înzestrate cu acea expresivitate necăutată care face deliciul cititorului cu aplecare spre plăcerea textului. Relatările de-a dreptul cinematografice ale scenelor Revoluţiei, cu ruperi de ritm, răsturnări de situaţie, remarci fruste au, de aceea, ceva din comicul rivuluţiei unui conu Leonida caragialian. Este, să recunoaştem, şi efectul trecerii timpului şi n-ar fi bine să cădem în greşeala de a judeca trecutul prin prisma vremurilor noastre. O notă aparte merită paginile de mare intensitate sentimentală consacrate fiului mult iubit, Mişu („Mişul meu”), mort tânăr, a cărui pierdere lasă o rană nevindecabilă. Amintirile au autenticitate, sunt puternic subiective şi chiar nedrepte în multe din aprecierile lor. Tocmai asta le face interesante, nu-i aşa?