Ascensiunea şi decăderea lui A. G. Vaida

Într-un gest ce aminteşte de exocanibalism (consumul cărnii victimei, pentru a căpăta puterile acesteia), militantul de extremă stângă Avram Goldenberg (1910-1965) își ia pseudonimul A. G. Vaida, după numele proeminentului politician interbelic Alexandru Vaida-Voevod, pe care încercase să-l asasineze. Într-adevăr, pe data de 5 octombrie 1929 Goldenberg, tânăr militant comunist, trage un glonț de revolver asupra lui Vaida, în acel moment ministru de Interne, drept răzbunare, pare-se, pentru rolul jucat în reprimarea mișcării greviste de la Lupeni din vara aceluiași an. În memoriile sale, omul politic național-țărănist consemnează cu nonşalanţă post factum[1]:

Plecând pe la 3 p.m. de la Ministerul de Interne, cu Ionel Gaşpar, când mașina coti la dreapta, ieșind pe poartă, un tânăr evreu trase o împușcătură asupra mea. Era atât de aproape încât cartușul gol căzu în mașină. Eu, întinzând arătătorul spre atentator, râsei ironic. Gestul spunea: „nu ai nimerit”.

După ce că nu i-a reuşit atentatul, tânărul anarhist mai este şi torturat la poliție („ar fi fost atât de maltratat cu ocazia instrucției la poliție încât a cerut internarea în spital”, afirmă victima lui) şi face închisoare alături de alți fruntași ai mișcării comuniste aflați în ilegalitate. Experienţa carcerală va servi drept materie pentru proză. Peste mai mult de două decenii, ajuns scriitor, Goldenberg îl va face pe Vaida-Voevod personaj al schiţei Eşecul „Variantei” (fragment din romanul Clocote), apărută în numărul 112 din 3 mai 1956 al Gazetei literare. După 23 august 1944, fostul atentator (membru al Partidului Comunist Român din 1930[2]) face carieră ca activist politic și scriitor, dovedindu-se foarte prolific. El abordează domenii variate, de la filozofie (Încercare critică asupra filosofiei kantiene (1948)) la publicistică și de la proză memorialistică având ca subiect activitatea și suferințele în penitenciar ale ilegaliștilor (Prăbușirea Doftanei (1947) sau Scântei în beznă (1950)[3] până la romanul cu veleități istorice (Ioan din Marghita (1946)).

Eșecul suferit la atentatul din 1929 pare a-l urmări pe A. G. Vaida tot restul vieții. În ciuda unor ani postbelici bogați în apariții editoriale și activi pe plan politic, lipsa lui de talent literar este în cele din urmă scoasă la iveală, mai ales după moartea lui Stalin, când simpla angajare ferventă de partea cauzei partidului comunist nu mai este suficientă, iar esteticul își cere, mai întâi cu timiditate, drepturile[4]. Instrument în scandalul Alexandru Jar (1956)[5] și acuzat, la Congresul Scriitorilor din RPR, că nu are talent și că sabotează criteriile realismului socialist[6], scriitorul cade treptat în uitare, deși continuă să aibă întâlniri cu cititorii și mai publică în 1957 literatură polițistă și de aventuri pentru tineret (Eșecul bandei V5).

Abordând, într-un articol publicat în Scrisul bănățean în 1958, condiția romanului polițist și de aventuri[7], Leonard Gavriliu discută o serie de apariții recente, precum La miezul nopții va cădea o stea de Theodor Constantin, Misiunea H. S. de I. D. Mușat sau Eșecul bandei V5 a lui A. G. Vaida. Pentru acest din urmă autor, Gavriliu nu are deloc cuvinte de laudă:

Dar Theodor Constantin cel puțin are imaginație. Lui A. G. Vaida îi lipsește și aceasta. Eșecul bandei V5 e și un dureros eșec al scrisului lui A. G. Vaida. Deficiențele de construcție sunt numeroase, cele de logică viermuiesc, iar stilul e din cele mai comune raportat la gen. Romanul poate fi afiliat colecției de tristă amintire a celor „Cincisprezece lei”, neavând nicio atingere cu literatura.

Și — ce poate fi mai rău de atât? — scriitorul este criticat și de instanța supremă, cititorul-om al muncii, beneficiarul suprem al producției literare, conform dogmei vremii. Într-o anchetă realizată de Contemporanul (nr. 46 din 17 nov. 1961), Elena Mateescu, frezor la uzinele Griviţa Roșie, critică romanul Clocote, „care nu e [cartea] cea mai reuşită cu putinţă”, recunoscându-i totuși meritul de a înfățișa „marile bătălii de clasă din februarie 1933”.

Sic transit… cum s-ar spune. Pe capul lui A. G Vaida a continuat de altfel să plouă cu acuzaţii diverse, nu ştim cât de justificate, până în momentul sfârșitului prematur din 1965[8]. Controversatul scriitor este autorul a două cărţi pentru tineret, Micul patriot şi Şcolarul roşu, care s-au bucurat de o anumită faimă în epocă. Despre aceste cărţi va fi vorba în postările viitoare.

Textul este ilustrat de afişul Congresului Scriitorilor, reprodus din Gazeta literară nr. 118 din 24 iunie 1956.

[1] Alexandru Vaida Voevod, Memorii, vol. III, Editura Dacia 1997, pp. 92-93.

[2] Munca nr. 5634 din 18 decembrie 1965.

[3] Volum recenzat de Eugen Luca în Contemporanul nr. 207 din 22 septembrie 1950.

[4] Volumul Scântei în beznă este, inițial, foarte bine primit de critică, dovadă cronica literară a lui Eugen Luca din Contemporanul nr. 207 din 12 iulie 1950 și cunoaște trei ediții până în 1953.  Horia Bratu îi aduce însă critici în Viața românească nr. 12 din 1950, iar în Dicționarul general al literaturii române vol. 7, Editura Univers enciclopedic, 2009, se contestă chiar paternitatea acestei scrieri, presupusă a fi „produsul unui grup redacţional”.  

[5] „În adunarea activului de partid raional o serie de tovarăşi, între care Mihai Beniuc, Aurel Baranga, Maria Banuş, A. G. Vaida (deşi, în ce-1 priveşte pe acesta din urmă, cu unele izbucniri pătimaşe), precum şi alţii au luat poziţie împotriva min­ciunilor şi clevetirilor lui Al. Jar, exprimându-şi ataşamentul faţă de partid şi principiile de dezvoltare a literatu­rii puse în slujba poporului” (Împotriva abaterilor de la spiritul de partid. Ședința organizației de bază P.M.R. a scriitorilor din București, Contemporanul nr. 22 din 1 iunie 1956)

[6] Dicționarul general al literaturii române pp. 156-157. A se vedea și Munca nr. 2697 din 23 iunie 1956, cu un reportaj de la lucrările Congresului, în care lui Vaida i se reproșează „[l]ucrări schematice”. Tot la congres, Savin Bratu îi impută gustul literar îndoielnic, afirmând că ar fi invocat preferinţele literare ale unui frizer pentru a sublinia valoarea unui roman (Gazeta literară nr. 26 din 28 iunie 1956). În coraportul lui, Paul Georgescu spune despre romanul Clocote că „este prost scris” şi că „redactorii de la E.S.P.L.A. au asudat la stilizare” (Gazeta literară nr. 25 din 21 iunie 1956). În acelaşi număr al revistei se publică şi discursul lui Al. I Ştefănescu, în care A. G. Vaida este aspru criticat pentru Scântei în beznă şi Clocote, în care autorul îşi demonstrează „lipsa de cunoştinţe”, ba chiar se spune că autorul „şi-a tăiat întrucâtva creaca [sic] de sub picioare concentrându-se aproape exclusiv asupra vieţii din închisoare”.

[7] Leonard Gavriliu, Spre regenerarea romanului polițist și de aventuri, în Scrisul bănățean nr. 1 (46) din 1958.

[8] În Istoria literaturii române de azi pe mâine, Editura Semne, 2009, Marian Popa afirmă că Vaida „nu cunoaşte nici el bine limba română când începe să semneze” şi că ar fi fost, nici mai mult, nici mai puţin decât un „obsedat sexual incapabil să se reprime” (vol. I p. 648).