La începutul anilor 1950 A. G. Vaida se află la zenitul scurtei sale cariere literare. Cărţile sale se tipăresc în tiraje care ne pot părea azi uriaşe[1], bibliotecarii şcolari le introduc pe lista de lecturi recomandate elevilor[2], iar îndrumătorii propagandiştilor UTM le recomandă activiştilor care predau cursuri ideologice „pentru a face cât mai interesantă şi atrăgătoare lecţia”.[3] Este perioada în care Vaida publică două cărţi pentru copii în care „înfăţişează fapte şi scene dramatice din lupta dusă în trecut de clasa muncitoare sub conducerea comuniştilor, pentru făurirea unei vieţi luminoase, lipsită de exploatare”.[4]Prima dintre aceste cărţi este Şcolarul roşu, apărută la Editura tineretului în 1950. Este un roman de mici dimensiuni care îşi propune să prezinte episoade din activitatea organizaţiei cu acelaşi nume într-un orăşel din Moldova deceniului al patrulea din secolul trecut.
Organizaţie de stânga a elevilor, Şcolarul roşu, prelungire în rândul preadolescenţilor a activităţii ilegale a Partidului Comunist Român, ar fi avut o activitate bogată, ba şi-ar fi avut chiar propriul organ de presă. Pentru toate acestea, ar fi fost trecută ea însăşi pe lista organizaţiilor interzise în anul 1932. Conform mitologiei oficiale, asociaţia şi-a avut martirii ei, ca Elena Pavel, ajunsă militantă comunistă şi moartă în închisoare în 1943, în timpul unui atac aerian american, sau Iosif Clisci, fugar în Franţa, unde a murit ca erou al mişcării de rezistenţă[5]. În volumul Din istoria Organizaţiei Pionierilor[6], Mircea Ştefan scrie despre grupare ca despre o precursoare a mişcării de pioneri înfiinţate după model sovietic în 1949, activă în anii 1930 prin acţiuni ce solicitau reducerea taxelor şcolare sau de răspândire a materialelor ilegale (celebrele „manifeste” ale ilegalităţii). Desigur, aceste relatări trebuie folosite cu prudenţă, căci ele au un vădit caracter propagandistic, de demonstrare cu orice preţ a rădăcinilor vechi, naţionale ale Organizaţiei Pionierilor în epoca Ceauşescu, când sorgintea sovietică a acesteia nu mai era convenabilă.
Revenind la cartea lui A. G. Vaida, aceasta este o ficţionalizare a luptei de clasă desfăşurată la nivelul elevilor din clasa a treia a gimnaziului Matei Basarab (clasa a şaptea de azi). Este o mică lume stratificată după principiul strict al apartenenţei sociale a părinţilor, care puteau fi, după caz, muncitori, muncitori, meseriaşi/mici negustori sau bogătaşi. Clasa şcolii devine o oglindă a structurii de clasă a societăţii:
În sala mică clasei a treia trăiau două lumi cu totul deosebite şi între ele o a treia, şovăitoare. Parcă nici razele, pe care le împărţea cu dărnicie soarele prin ferestre, nu luminau cu aceeaşi căldură pe toţi elevii. Nu se bucurau de ele cu adevărat din plin decât cei din primele bănci, fiii bogătaşilor.
Cele trei straturi sociale îşi au drept corespondent şcolar trei grupuri de elevi, „coţofenele”, „tejghetarii” şi, în fine, cei mai buni, deşi şi cei mai oropsiţi, „mânecile scurte”:
„Coţofană”era porecla pe care o dădeau băieţii săraci celor cu părinţi mai înstăriţi. Nici aceştia nu se lăsau însă mai prejos. Îi numeau pe ceilalţi „mâneci scurte”, arătând cu degetul în batjocură spre hainele lor vechi.
[...] Cei şovăitori erau porecliţi „tejghetari”. „Mânecile scurte” le strigau aşa, dispreţuindu-i pentru lipsa lor de hotărâre; „coţofenele”, pentru a arăta distanţa care îi desparte. Cei care foloseau doar foarte rar poreclele erau chiar „tejghetarii”. Cu cei bogaţi nu voiau să se pună rău ,ca să nu se vadă alungaţi din „societatea lor”, iar de cei săraci le era pur şi simplu frică. „Mânecile scurte” erau întotdeauna uniţi.
„Mânecile scurte” se află sub îndrumarea organizaţiei Şcolarul roşu şi luptă împotriva sistemului şcolar nedrept (majoritatea profesorilor favorizează „coţofenele”) şi a taxelor pe care cei mai săraci dintre elevi nu le pot plăti. Se ajunge la grevă şcolară, iar în liceu se împart manifeste; intervine odioasa Siguranţă a statului burghez, care arestează elevi, dar acţiunea de intimidare nu reuşeşte. „Coţofenele” nu sunt doar nişte băieţi favorizaţi de soartă şi răsfăţaţi din cauza condiţiei lor materiale; din rândurile lor se recrutează legionari, membri ai „frăţiilor de cruce”, care maltratează „mânecile scurte”, ajungând chiar la crimă (băiatul fabricantului şi cel al preotului îl ucid pe Rubin, fiul croitorului evreu, părinte a cărui tăcere nu poate fi cumpărată de taţii asasinilor). Lumea copiilor se află într-o relaţie de corespondenţă cu cea a adulţilor. Când fac grevă elevii, declară grevă şi părinţii lor, muncitorii de la fabrica Fierul. Represiunea regimului îi atinge pe toţi, mici şi mari.
Personajele sunt construite schematic, fără prea multă preocupare pentru adâncirea caracterelor. Matei (elev aspirant la calitatea de utecist, intermediar în distribuirea de manifeste subversive, arestat de Siguranţă), Săvel (fiu de comunist, el însuşi total angajat în servirea cauzei) sau Constantinescu (bătut de un anchetator) sunt „mâneci scurte” de frunte; ca eroi, sunt slab reliefaţi şi par interşanjabili. Dintre „coţofene” pot fi menţionaţi Jean, fiul avocatului Ghiţescu, Negrea, băiatul popii sau evreul Gersensohn, al cărui tată este bijutier. Antagonismul de clasă se extinde, iată, dincolo de graniţele etnice şi cuprinde şi generaţia părinţilor: tatăl lui Săvel este muncitor comunist, avocatul Ghiţescu este directorul fabricii. La şcoală, profesorii sunt mai toţi reacţionari — directorul este cel care cheamă Siguranţa —, iar dirigintele băieţilor, Botez, îi favorizează la note pe băieţii bogătaşilor. Singura excepţie o reprezintă Marinescu, profesorul de geografie, ale cărui simpatii politice sunt transparente.
Autorul face efortul de a prezenta unele personaje în evoluţia lor „dialectică” (pentru a folosi un termen larg întrebuinţat în epocă). Săvel, iniţial prieten cu unii din membrii clubului „coţofenelor”, strică prietenia şi se apropie de grupul din care face parte în mod natural, cel al aspiranţilor la calitatea de utecist. Un alt caz este reprezentat de Maria, mama lui Săvel. Femeie conservatoare, iniţial reticentă faţă de militantismul fiului şi soţului (Gheorghe), ea este în cele din urmă câştigată pentru cauză după lectura unor materiale subversive ascunse în casă de bărbat: „Uite, acum am să-ţi spun: da! Am citit şi eu cărticelele acelea pe care le ţii tu ascunse. Da, le-am citit Am aflat din ele de Rusia, de Uniunea Sovietică. Şi am aflat de Stalin... Ştii? Nu cred că am să te iert vreodată că le-ai ţinut atâta timp ascunse”. Scena, neverosimilă şi artificială, culminează cu un toast pentru Uniunea Sovietică şi marele ei conducător:
Săvel se întoarse cu vinul. Se aşezară la masă. Era un prânz mai bogat ca de obicei. Maria ridică paharul:
— Pentru gândurile tale, Gheorghe!
— Pentru Uniunea Sovietică! Ridică paharul şi Gheorghe.
— Pentru tovarăşul Stalin! spuse Săvel.
Se priviră cu toţii. Tăceau. Gheorghe îşi ridică iarăşi paharul:
— Pentru tovarăşul Stalin!
Idealul sovietic este de altfel omniprezent în carte, ca şi aspiraţia eroilor spre starea de lucruri din societatea sovietică. Capitolul final, Ţara plaiurilor însorite, marchează intrarea în UTC a lui Săvel şi participarea lui la o şedinţă clandestină, îndrumată de un „tovarăş de la Partid”[7]). Băiatul visează să devină pionier, dar tovarăşul îl aduce cu picioarele pe pământ, amintindu-i că mai e mult de luptat: „În timp ce în Uniunea Sovietică elevii se află în Patria Socialistă, fără urmă de capitalişti şi de moşieri, noi suntem într-o ţară în care mai trebuie să luptăm ani şi ani ca să-i putem goni pe exploatatori. Tocmai de aceea, pe lângă învăţătură, trebuie să luptăm alături de U.T.C., sub îndrumarea partidului. Şi vom birui până la urmă. Cum să nu biruim, când alături de noi se află măreaţa Uniune Sovietică şi se află cel mai drag prieten al tineretului muncitor din întreaga lume, tovarăşul Stalin?
Roman cu titlu ambiguu („Şcolarul roşu” se referă atât la organizaţie, cât şi la oricare din elevii revoluţionari de la gimnaziu), scrierea lui A. G. Vaida nu se ridică niciun moment de la nivelul unei mediocrităţi atente să bifeze conştiincios puncte de pe o listă ideologizată la maximum: lupta de clasă, antagonismul dintre exploataţi şi exploatatori, controlul ierarhic rigid în cadrul grupărilor clandestine, superioritatea regimului sovietic, cultul personalităţii lui Stalin etc. Valoarea estetică extrem de modestă oferă avantajul de a permite disecţia facilă a unui text exemplar pentru proza juvenilă a intervalului 1948-1953.
Coperta romanului este realizată de D. Iura (Iurie Darie), iar ilustraţiile din interior, de V. Crivăţ.
[1] Ziarul Lupta Sibiului nr. 2127 din 29 aprilie 1952 ne informează că tirajul mediu al unei cărţi pentru copii şi tineret era de 20.000-30.000 de exemplare.
[2] „Munca cu cartea este vie şi în «Camera copiilor» [de la clubul uzinei 1 Mai din Ploieşti]. Aici tovarăşa Filip Niculiţa, responsabila bibliotecii pentru copii, citeşte micilor cititori cărţi ca «Micul patriot» de A. G. Vaida şi altele, după care au loc discuţii despre viaţa eroilor din cărţi, despre faptele tor patriotice, despre ceea ce se poate învăţa din carte şi aplica în viaţa copiilor noştri.” (Scânteia tineretului nr. 965 din 7 mai 1952)
[3] Scânteia tineretului nr. 1074 din 3 octombrie 1952.
[4] Munca nr. 2063 din 3 iunie 1954.
[5] Mircea Ştefan, Rădăcinile pionieriei. Organizaţia „Şcolarul roşu”, în Cutezătorii nr. 50 din 14 decembrie 1972.
[6] Editura Politică, Bucureşti, 1973, pp. 37-40.
[7] Îndrumarea ierarhică de către partidul comunist a activităţii tineretului din organizaţii este una din dogmele esenţiale ale activităţii clandestine, dar şi legale, după 1944. Chiar după preluarea puterii, mulţi tineri nu înţeleg bine rolul de îndrumător al partidului, după cum se plânge Radu Cosaşu în nr. 12 din 15 iulie 1948 al Revistei elevilor. El citeşte într-un ziar lozinca „Trăiască Republica Populară Română – avangarda clasei muncitoare” şi regretă că „elevii [...] ca şi mulţi alţii, din păcate, se folosesc de cuvinte pe care nu le înţeleg şi care ar trebui bine înţelese: Avangarda clasei muncitoare este Partidul” (apud Ioan Lăcustă, 1948-1952. Republica Populară şi România, Curtea Veche, Bucureşti, 2005, p. 62.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu