A. G. Vaida – Şcolarul roşu şi Micul patriot (II)

În 1950 Editura tineretului publică în volum Micul patriot, o povestire amplă, cu numeroase capitole, care cunoaşte o a doua ediţie în anul următor. Cartea trebuie să se fi bucurat de o bună primire din partea publicului şi cadrelor de activişti, de vreme ce textul a fost reluat, în 1954, în Povestiri din anii grei, alături de alte şase proze[1]. Mai mult, postul de radio Bucureşti difuzează la data de 22 august 1952 o dramatizare „după romanul [sic] cu acelaşi nume al scriitorului A. G. Vaida”[2]. Publicarea cărţii este semnalată în consistentul articol al lui Vasile Bihari din Contemporanul nr. 227 din 2 septembrie 1951, care face un bilanţ al activităţii Editurii tineretului şi o menţionează la loc de frunte, printre cele mai valoroase creaţii originale pentru copii. În sfârşit — şi aceasta este, probabil, cea mai măgulitoare dovadă a aprecierii oficiale — Micul patriot figurează, alături de Şcolarul roşu, pe lista scurtă a lucrărilor pentru copii întocmită de editorialul Scânteii tineretului nr. 1143 din 24 decembrie 1952[3], imediat după Nada Florilor a lui Sadoveanu. Nu doar presa centrală laudă Micul patriot; ziarele din provincie promovează şi ele cartea[4]. În acest scurt dosar de presă se înscriu şi recomandările de lectură pentru vacanţa de vară ale Scânteii tineretului nr. 990 din 27 iunie 1952, potrivit cărora Micul patriot se adresează elevilor din clasele a III-a – a V-a, ceea ce ne spune ceva despre maturitatea pe care se presupunea că o are publicul din categoria respectivă, căci cartea are un subiect foarte serios. Pentru a încheia, rubrica În ajutorul propagandistului din Scânteia tineretului nr. 1074 din 3 octombrie 1952 recomandă Micul patriot drept una din lucrările-model privind „eliberarea ţării noastre şi ajutorul multilateral primit de poporul nostru din partea U.R.S.S.”

Despre ce este în definitiv vorba în Micul patriot? Acţiunea începe, dramatic, în ziua tragicului bombardament asupra Capitalei de la 4 aprilie 1944, în care micul Costel Rădulescu, un băiat din clasa a treia, îşi pierde mama, moartă sub ruinele casei din Calea Griviţei. Refugiat, împreună cu tatăl lui, ajuns muncitor la Vulcan, şi cu credinciosul căţel Albu, tocmai în strada Cuţitul de argint, în casa mamei Anica, Costel simte pe pielea lui ororile războiului şi devine atent la întâmplările din jur, din rândul cărora este scoasă în evidenţă arestarea brutală a unui militant comunist. Tatăl copilului, el însuşi comunist şi luptător împotriva războiului antisovietic, este arestat, torturat şi în cele din urmă condamnat la moarte şi executat. Costel însuşi este reţinut o vreme de Siguranţă, iar casa mamei Anica este pusă sub supraveghere. Bravul Albu, apărător curajos al stăpânului său, este în cele din urmă ucis de un poliţist, iar bătrâna gazdă nu este nici ea scutită de brutalităţile organelor poliţieneşti.

Se conturează o atmosferă sumbră, de opresiune generală, împotriva căreia Costel simte că trebuie să lupte. Alături îi stau Sandu, un prieten din cartier, slab reliefat ca personaj, şi nenea Paraschiv, comunist şi el, rămas să ţină loc de figură paternă. Rămas orfan de ambii părinţi, Costel este adoptat de facto de partidul comunist şi va petrece zilele rămase până la insurecţia de la 23 august într-o casă conspirativă alături de Victor şi Jana, doi activişti aflaţi în izolare. Cititorul nu ar trebui să rămână cu impresia că foarte tânărul erou este o victimă şi atât; dimpotrivă, intrat într-un veritabil proces de lămurire cu privire la adevăratul sens al istoriei, de a cărei parte bună ţine să se afle, copilul redactează şi distribuie manuscrise antifasciste, după modelul României libere clandestine a acelor zile. El devine astfel micul patriot din titlu şi capătă dreptul de a se bucura în mod legitim de întoarcerea armelor şi intrarea Armatei roşii în Bucureşti.

Modest ca realizare, liniar şi lipsit de complexitate (de umor sau fantezie nici nu poate fi vorba), discursul lui A. G. Vaida este, ca şi în Şcolarul roşu, de un tezism primitiv. Desigur, această simplitate poate fi justificată de grupa de vârsta căreia îi este adresat textul, dar lipsa de inventivitate slăbeşte forţa argumentativă. Dialogurile, nu puţine din ele adevărate sesiuni de întrebări adresate de copil adulţilor, urmate de răspunsurile lămuritoare ale acestora, reprezintă un fel de maieutică menită să servească propagării ideologiei oficiale de partid:

Costel nu prea avea poftă de mâncare.

— Ce sunt comuniştii, tată? întrebă el pe neaşteptate, muşcând dintr-o felie de mămăligă. [...]

— Ei... cum să-ţi explic să înţelegi mai bine? În primul rând trebuie să ştii că muncitorii luptă împotriva trântorilor, împotriva acelora care nu muncesc, dar se îmbuibă din rodul muncii altora. Comuniştii sunt tot muncitori, cei mai buni şi mai luminaţi dintre ei. Ei luptă în fruntea muncitorilor, pentru ca cei ce muncesc să nu mai fie robi la stăpâni, pentru ca poporul să nu mai îndure războaie, aşa cum îndură acum. Comuniştii...

Sau, în alt loc:

— Ştii, nene Paraschiv, şopti Costel, m-am hotărât să fiu comunist.

— Ce spui,voinice? Dar ştii măcar ce sunt comuniştii?

— Sigur că ştiu, răspunse băiatul cu însufleţire, mi-a spus tata. Comuniştii urăsc războiul şi pe cei care trăiesc din munca altora.

— Da, aşa e, încuviinţă Paraschiv, comuniştii sunt patrioţi.

— Cum? Nu înţeleg.

— Sunt patrioţi, adică îşi iubesc poporul şi luptă pentru binele lui. Şi tu eşti un patriot.

— Şi eu? izbucni Costel.

Venerarea Uniunii Sovietice, a Armatei roşii eliberatoare şi a lui Stalin, ocupă un spaţiu respectabil şi în acest volum. Marea ţară de la Răsărit, veritabilă terre promise pentru adepţii comunismului, e pomenită în dese rânduri cu respect şi speranţă („Despre Uniunea Sovietică îmi vorbea şi tata, spuse Costel, pe şoptite aproape, şi despre tovarăşul Stalin îmi vorbea, şi despre Armata Sovietică” etc.) Figura lui Stalin e privită ca o divinitate din Walhalla:

— Mai vrei să ştii ceva, Costele?

— Da... aş mai vrea... Copiii din Uniunea Sovietică au voie să-l vadă pe Stalin?

— Sigur că au voie... Şi acolo, la Moscova, într-un palat neînchipuit de frumos, el primeşte adesea vizita copiilor... Copiii îi cer tot felul de sfaturi şi pleacă fericiţi că au vorbit cu tovarăşul Stalin...

Prin tot acest tir de artilerie encomiastică la adresa sovieticilor îşi face loc şi un elogiu destinat conducătorilor comunişti locali. Evadarea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej din lagărul de la Tg. Jiu, eveniment premergător insurecţiei, e văzută ca un eveniment epocal, din categoria fugii lui Mahomed de la Mecca:

— Ştii, Victore, rosti Jana dintr-o suflare, îţi aduc o veste bună. A evadat tovarăşul Gheorghiu-Dej şi mai mulţi tovarăşi de la Târgul-Jiu! [...]

— Cine-i Gheorghiu-Dej, nene Victor? Spune-mi şi mie de ce vă bucuraţi atât? [...]

— Tovarăşul Gheorghiu-Dej este un luptător de frunte al muncitorimii. A fost arestat demult, pe vremea când tu nici nu existai încă, fiindcă a condus lupta muncitorilor de la Griviţa. De-atunci şi până ieri dimineaţă a stat mereu închis. Acum este în sfârşit liber... Pricepi de ce ne bucurăm?

Fără fraze complicate, dar şi fără har, A. G. Vaida atinge punctele esenţiale ale unei Vulgate a comunismului pe înţelesul copiilor, fără nuanţe care să complice discuţia[5], în speranţa unei îndoctrinări facile. Micul patriot nu va rămâne în conştiinţa publicului tânăr, căci scena va fi în curând ocupată de cărţi ale unor autori mai talentaţi, înzestraţi cu mai multă abilitate în strecurarea printre pagini a mesajului ideologic, ca Octav Pancu-Iaşi (Marea bătălie de la iazul mic), Gica Iuteş (Inimoşii) sau chiar Gellu Naum (Tabăra din munţi). Ultima menţiune critică, extrem de lapidară, a cărţii lui A. G. Vaida îi aparţine lui Marcel Breslaşu (Gazeta literară nr. 25 din 23 iunie 1955). Se trecuse într-o altă etapă, iar peste cărţile anilor precedenţi se aşternea, treptat, liniştea.

Ilustraţia volumului îi aparţine Ligiei Macovei. 

---

[1] Munca nr. 2083 din 3 iunie 1954 anunţă apariţia lucrării şi oferă o scurtă prezentare („Fiecare din cele 7 povestiri din volumul «Povestiri din anii grei» reprezintă un document al luptei din anii cruntei ilegalităţi. Eroii suni luptători comunişti şi utecişti educaţi de partid în spiritul dragostei faţă de patrie şi urii neîmpăcate împotriva duşmanilor poporului.”)

[2] Scânteia tineretului nr. 1037 din 21 august 1952.

[3] O sărbătoare a literaturii noastre.

[4] A se vedea, de pildă, scurta prezentare în scop de reclamă pe care o face Lupta Sibiului nr. 2218 din 15 august 1952, un adevărat teaser („Cititorul va desprinde din carte lupta hotărâtă din ilegalitate a Partidului nostru la care au contribuit şi copiii oamenilor muncii. Odată cu eliberarea Patriei noastre de către glorioasele Armate Sovietice se deschide o viaţă nouă Şi pentru micul Costel, căruia hitleriştii i-au omorât părinţii.”)

[5] În direcţia unei simplificări (manipulatoare) se înscrie şi interpretarea pe care o dă nenea Paraschiv bombardamentului care a ucis-o pe mama lui Costel. În viziunea acestuia, el fusese provocat de fascişti. Adevărul istoric este că bombardamentul de la 4 aprilie 1944 a fost efectuat de aviaţia Statelor Unite, stat aliat la acea dată cu Uniunea Sovietică.