Două cărticele de Otilia Cazimir (I)

Colaborarea Otiliei Cazimir cu Editura Cartea rusă se materializează la sfârşitul anului 1947 cu două plachete publicate în seria Bucuria copiilor, Stăpânul lumii şi Catinca şi Catiuşa, două fete din vecini. La aceste două volume se va adăuga, în 1949, Alb şi negru (despre care am scris recent aici). Caseta tehnică lipseşte în ambele cazuri, însă ne putem ghida după autodedicaţia autoarei, care indică anul 1947. Unitatea grafică a seriei este dată de ilustraţiile lui Th. Kiriacoff-Suruceanu. Presa vremii e zgârcită cu semnalările celor două apariţii, deşi e de reţinut formularea din Universul nr. 10 din 14 ianuarie 1948, care relatează despre o conferinţă de presă a lui Andrei Oţetea, preşedintele consiliului de administraţie al editurii („Un adevărat record [îl] constituie cărţile pentru copii lansate în ajunul Crăciunului cu textul de Otilia Cazimir şi ilustraţii de Th. Kiriakoff Suruceanu”).

Stăpânul lumii

Volumul inaugural al seriei Bucuria copiilor este Stăpânul lumii, cu o poezie despre un băieţel răsfăţat şi milităros, asemănător cu Tecuţă al lui Anton Bacalbaşa, precursorul celebrului Moş Teacă. Sfidător şi egoist, copilul manifestă înclinaţii belicoase (Înarmat îs până-n dinţi / Puşcă-n spate, spada trasă. / Nu mi-e frică de părinţi / Şi de lume — nici nu-mi pasă...). Violent (Am sfărmat popicele / Şi-am bătut pisicile), crezându-se „ghinărar de oşti”, băiatul îşi terorizează prietenii, dar poznele lui sunt, deşi supărătoare, în esenţă benigne... până în ziua când găseşte, rămas probabil din război, un cartuş veritabil (Uite-n iarbă un cartuş / Un cartuş adevărat!). 

De aici până la implementarea unui plan malefic nu mai e un drum prea lung (Am să-l vâr colea în flintă / Ş-am să trag cu el la ţintă, / Ca să vadă dumnealor / Că-s stăpânul tuturor. // Cine-o să-mi mai stea în drum / Când în puşcă — Doamne-ajută — / Nu mai am un dop de plută/ Ci cogeamite dum-dum?...). Desigur că aventura nu se soldează cu nimic bun; glonţul buclucaş provoacă o explozie care îl culcă la pământ pe copil (— Sai, măicuţă, că-s rănit // Azorică, Moş-Cotoi, / Fraţilor, săriţi şi voi, / Mi se pare c-am murit!). Acesta, victimă a propriei sale nesăbuinţe, ajunge la spital şi — mostră de educaţie anacronică, mai primeşte şi o bătaie de la tata. 

Morala poveştii nu poate fi decât pacifistă (Dă-le dracului de săbii / Că nu-s bune de nimic!). Spre deosebire de modelele reale de militarişti ai vremii (Hitler şi Mussolini fuseseră neutralizaţi, chinezul Chiang Kai-shek, demonizat de presă, va fi în curând izgonit de Mao), micul războinic este reeducabil. El îşi regretă greşeala şi se alătură prietenilor săi, participând la un tablou vivant al activităţilor paşnice şi constructive (Bimbirică ne citeşte. / Anişoara împleteşte, / Toarce Moş-Cotoi pe ladă. Azorică dă din coadă. / Iar Năiţă dolofanul / Dă fuguţa cu ciocanul, / La bătut, la ferecat. / Ca să dregem ce-am stricat!). Pentru finalul lui 1947 era o morală îndestulătoare.

Şi pentru postarea de azi i se cuvin mulţumiri Indirei Spătaru, muzeograf la Muzeul Naţional al Literaturii Române din Iaşi.