Otilia Cazimir – Alb şi negru

Într-un articol consacrat noilor apariţii de la editura Cartea rusă publicat în numărul 17001 din 30 octombrie 1947, ziarul Adevărul anunţă, pentru sezonul de Crăciun, o colecţie de cărţi pentru copii. Ziarul nu menţionează cum se va numi aceasta, dar acum ştim că numele ales a fost Bucuria copiilor. În această serie au fost publicate trei cărţi de Otilia Cazimir, dintre care Catinca şi Catiuşa şi Stăpânul lumii au apărut, se pare, imediat, urmate de Alb şi Negru (1949). Colaboratoare de cursă lungă la Cartea rusă, unde îi apar numeroase traduceri din literatura rusă şi sovietică, şi cu o evidentă înclinaţie pentru literatura pentru micii cititori, scriitoarea pare o alegere firească pentru acest proiect.

Prin titlu, dar şi prin conţinut, placheta de versuri Alb şi negru pare o reverenţă făcută creaţiei lui Maiakovski, cu o trimitere directă la poemul Black and white. Concepută spre a fi o condamnare a rasismului, ca şi textul poetului sovietic, poezia Otiliei Cazimir este adresată copiilor, pe înţelesul cărora e scrisă. Este, de fapt, o poveste moralizatoare în versuri menită să ridiculizeze comportamentul ciocoiesc şi dispreţul pentru rasa neagră ale unei întregi categorii sociale, burghezia, reprezentată de Petrică, un băiat dintr-o familie avută. Depăşind vârsta primei copilării, Petrică simte nevoie să se diferenţieze material de prietenul lui, Lică (Până mai acum un an, / Băteau mingea pe maidan. / Lică a rămas tot Lică, / Dar Petrică-i alt Petrică: // Poartă ceas cu zgardă lungă, / Pantaloni călcaţi pe dungă, / Nasu-l poartă tot pe sus, — / Doi ca el, pe lume nu-s!). Şi — ce poate fi mai respingător? — Petrică venerează banul ca vehicul de reuşită socială, în raport cu care învăţătura nu are valoare (— Are taica bani cu sacul, / Pot să plec unde mi-e placul. / Ce nevoie am de carte? / Când ai bani, ajungi departe.). Dispreţului faţă de studiu i se adaugă oroarea faţă de rasa neagră (Uite-un negru... dă-l încolo / Nici să-l văd, nici să-l visez!).

Lucrurile iau o întorsătură neaşteptată când, îmbrăcat în hainele sale elegante, Petrică pleacă la plimbare cu Lică (şi, desigur, cu căţelul Tric, nume canin de mare rezonanţă în literatura română, care pare acum şi el „fudul... nevoie mare”). Cei trei ajung în port, unde hamalii muncesc din greu. Truda lor e dispreţuită, cu aroganţă, de copilul bogat (Muncă grea, răsplată mică.. / — Vai de ei! Oftează Lică. / Dar Petrică, leneş, cască: / — Prostu-i prost... ca să muncească!). Parcă sancţionat pe dată de o forţă superioară, Petrică se fereşte de un hamal negru „urât şi buzat”, se împiedică şi cade în apă şi e pe cale să se înece. Spre surprinderea generală, din masa de muncitori se desprinde un băieţaş negru (Tom, „negru slut şi zdrenţăros”, „puiul cel de drac”, i se face pe dată portretul fizic), care, bun înotător, se aruncă în valuri şi îl salvează pe micul arogant.

Povestea se îndreaptă spre un final fericit (Tom s-a-ntors pe jumătate/ Ştie, bietul, că-i urât / Dar Petrică-i sare-n gât / Şi-l sărută ca pe-un frate.). De acum încolo nu-i va mai dispreţui pe negri; mai mult decât atât, îl duce pe Tom la el acasă şi îl prezintă părinţilor, care îl adoptă de îndată (E primit de-a dreptu-n braţe / ­— Are mama doi flăcăi...). Scăpat de griji şi de stigma inferiorităţii sale, Tom devine cel mai bun prieten al lui Petrică, de care va fi nedespărţit (Alb şi negru... Doi copii / Fraţi de cruce pân’ la moarte, / Cu acelaşi drag de carte / Şi cu-aceleaşi bucurii.). Cu această morală se încheie fabula Otiliei Cazimir, lipsită desigur de dramatismul poeziei lui Maiakovski sau de retorismul iscusit al acesteia.

Alb şi negru ar fi rămas, poate, un volumaş cuminte, bifat la iuţeală pe lista de lecturi a copiilor vremii şi lipsit de prea mult interes pentru istoria literaturii juvenile de la noi, dacă nu ne-ar atrage atenţia un text publicat la rubrica Marginalii a revistei Contemporanul nr. 145 din 15 iulie 1949. Semnalând apariţia plachetei, cronicarul editorial îi face o recenzie iniţial favorabilă. Versurile Otiliei Cazimir ar fi „unele extrem de vioaie şi simpatice”, iar apariţia lucrării este semnalată „cu simpatie”. În spiritul scoaterii în evidenţă a luptei de clasă, autorul semnalării insistă asupra reflectării în poezie a conflictului social dintre burghezie şi clasa muncitoare, la care se adaugă şi dimensiunea suplimentară a conflictului rasial:

Delimitarea e precizată deci. Simbolurile devin limpezi. Petrică ar „reprezenta” burghezia reacţionară şi rasistă, iar Lică şi hamalul negru ar simboliza clasa muncitoare, exploatată. Între aceste două clase ştim cu toţii că se dă o luptă grea. Spunem „fără îndoială”, fiindcă socotim că nu întâmplător şi-a ales autoarea o temă atât de semnificativă.

Cu toate acestea, placheta Otiliei Cazimir păcătuieşte, în viziunea criticului, prin modul în care e rezolvat conflictul, cu alte cuvinte, chiar prin deznodământ:

Dar tipic ideologiei mic-burgheze e deznodământul, primejdios prin falsa morală ce-o conţine, pe care autoarea o agaţă la sfârşitul cărţii, când micul hamal negru e primit cu braţele deschise în familia bogătaşului. E îmbrăcat, spălat, îngrijit (pe deasupra e şi înfiat) şi trimis la şcoală cu noul său... frate! [...] Ce-ar spune copiii din ţara „condusă” de generalul Smuts[1], copiii din Vietnam, ori din Indonezia, aflând că negustorii şi fabricanţii albi nu sunt chiar atât de negri la suflet?

Cu alte cuvinte, prin modul în care este soluţionat conflictul, prin împăciuitorismul mic-burghez al autoarei, mesajul cărţii este ratat. Critica vehementă a Contemporanului la adresa acestei apariţii editoriale nu ar surprinde dacă nu ar fi vorba de Cartea rusă, editura care a publicat-o, ştiut fiind faptul că orice instituţie asociată cu Uniunea Sovietică era intangibilă şi nu putea fi criticată nici măcar indirect, prin produsele sale culturale. Din câte cunoaştem, este singurul caz de critică negativă îndreptată împotriva unei lucrări apărute la Cartea rusă. E drept, consemnarea din Marginalii nu pomeneşte nicăieri numele editurii, ci doar volumul în sine. Ar fi fost, poate, prea mult...

Volumul este bogat ilustrat de Th. Kiriacoff-Suruceanu. Pentru postarea de azi am primit un ajutor însemnat de la doamna Indira Spătaru, muzeograf la Muzeul Naţional al Literaturii Române din Iaşi, căreia i se cuvin mulţumiri.

[1] Ian Smuts (1870-1950), om politic sud-african.