Două cărticele de Otilia Cazimir (II)

Catinca şi Catiuşa – două fete din vecini

Colaborarea Otiliei Cazimir cu Cartea rusă (seria Bucuria copiilor) continuă cu numărul al doilea al colecţiei, care cuprinde istorioara versificată Catinca şi Catiuşa – două fete din vecini, apărută tot la sfârşitul anului 1947. E povestea — bogat şi colorat ilustrată tot de Th. Kiriacoff-Suruceanu) — a două fetiţe, una româncă, cealaltă rusoaică, care locuiesc în case alăturate undeva la ţară. Catinca (alintată Catincuţa) e fata lui badea Stan, iar Catiuşa, a lui moş Ivan. Ambele sunt model de hărnicie şi conştiinciozitate. Catincuţa „e vrednică la lucru ca la joc, / De dimineaţă n-o mai prinzi pe-un loc, / Că multe-s de făcut pe lângă casă / şi Catincuţa-i foc de inimoasă”), iar Catiuşa nu se lasă mai prejos („Cum o vezi, numai de-o şchioapă, / Coase, face şi mâncare, / Taie lemne, cară apă, — / Vrednică-i, ca una mare!”).

Istoria e simplă, înfăţişată ca o suită de tablouri ale unei construcţii scenice. Simetria e perfectă: ambele fetiţe păzesc animalele (Catinca, oi, Catiuşa, gâşte), ambele se ospătează cu produse amidonoase, după specificul etnic al fiecăreia (colăcei de grâu/cucoşei de aluat) şi alungă, prin eforturi conjugate, o vulpe agresoare. Până aici, relaţia dintre copile este mutual avantajoasă. Acest echilibru se rupe în momentul în care badea Stan, tatăl Catincăi, nu reuşeşte să urce dealul cu carul încărcat cu lemne (scena Greu la deal!). Este punctul în care intervine energic moş Ivan. Hiperbolizat, acesta dă dovadă de o forţă fizică ieşită din comun şi, iată, carul porneşte („— Mare-i dealul, nu zic ba, / Dar Ivan e cât un munte... // Pune-un umăr, voiniceşte / Şi căruţa se urneşte. / Îl mai pune-a doua oară / Şi căluţul — parcă zboară”). Nu e exclus ca moş Ivan al Otiliei Cazimir să fie, după Mihai Viteazu al lui Coşbuc (Paşa Hassan), al doilea personaj din poezia noastră epică asemuit cu această formă de relief (muntele).

Odată problema rezolvată, cursul simetric al prezentării evenimentelor se reia. Cei doi bărbaţi se împrietenesc şi se vizitează, bun prilej pentru relevarea unor deosebiri culturale de altfel nesubstanţiale (precum plosca românească plină cu tulburel faţă de samovarul rusesc cu ceai). Ciocnirea paşnică a culturilor dă prilejul unor remarci nu lipsite de umor („— Da’ ce-i cu soba asta mititică / De mormăie pe nas ca un bondar? / Întreabă Catincuţa, cam cu frică. / — Nu-i sobă, surioară, ’i samovar. Tabloul final, de deplină armonie, prezintă două cupluri tată/fiică într-o relaţie de deplină armonie şi întrajutorare („Zi sfântă de sărbătoare, / Numai flori şi numai soare... / Stau bătrânii în pridvor / Stau şi cântă-n legea lor”). Propaganda în favoarea Uniunii Sovietice (reprezentată de Catiuşa şi Ivan) e destul de subtilă şi la nivelul de înţelegere al şcolarilor mai mici. Cel care dă acordă ajutor la nevoie este rusul; relaţiile dintre cele două fetiţe sau între cei doi taţi sunt unele de perfectă înţelegere şi colaborare. Între obiceiurile celor două popoare există diferenţe (subliniate cu umor, fără ostentaţie), dar fiecare este liber să le practice firesc, fără a i se reproşa ceva. Ilustraţiile lui Th. Kiriacoff-Suruceanu completează în mod sugestiv textul, oferindu-i un sprijin evident în propagarea ideilor sale.

Şi de această dată, mulţumiri pentru ajutor Indirei Spătaru de la Muzeul Literaturii Române din Iaşi.