☺☺☺ Cezar Paul-Bădescu - Luminiţa, mon amour

Dragoste studenţească cu năbădăi! Iertat să-mi fie laconismul cu care am rezumat producţia lui Cezar Paul-Bădescu Luminiţa, mon amour (Polirom, 2006), dar cred că am surprins esenţialul. Restul sunt „detalii” de stil şi tehnică literară, dar ce să facă şi prozatorul, trebuie să-şi înveşmânteze miezul epic în ceva.

Povestea începe destul de banal, ca o relaţie sentimentală între doi studenţi la Litere, uşor snobi, amatori de discuţii despre scriitorii la modă y compris Cărtărescu, de spectacole şi de filme. Temperatura sentimentală creşte, se ajunge la scene pasionale de amor, vacanţe toride la mare... în fine, de vreo 40 de ani încoace, de pe vremea lui Petru Popescu, se practică şi în literatura noastră dragostea pasională pe litoral. Totul pare să meargă, dacă nu bine, măcar firesc în limitele acestor parametri, dar problema e că Luminiţa, care are antecedente personale destul de încărcate, are o predispoziţie nevrotică şi sfârşeşte bolnavă psihic de-a binelea.

Autorul adoptă tacit vechea deviză épater le bourgeois, fie când e vorba de descrieri explicite ale unor scene la care adulţii acoperă ochii copiilor, fie când e vorba de relatări în marginea experienţelor... scatologice. Spre exemplu, starea psihică a Luminiţei se degradează într-atâta încât o podideşte o astenie generalizată care o împiedică să mai iasă din camera de cămin studenţesc până şi pentru a-şi face nevoile, drept care iubitul o ajută:

Soluţia a fost una care, cândva, a făcut istorie: nu poate să meargă Mahomed la munte? vine muntele la Mahomed! Adică am făcut in aşa fel încât să aducem WC-ul în cameră. Cum nu aveam canalizare pentru o astfel de treabă (era, lângă uşă, doar o chiuvetă amărâtă, cu scurgerea de la ea), am improvizat. Pipi în făcea într-un borcan - pe care îl vărsa în chiuvetă, de ruşine să nu mă vadă lumea de hol ducând, trofeu, lichidul galben la budă - iar caca pe un ziar, pe care-l împăturea apoi cu grijă şi mă trimitea cu el la toboganul de gunoi.

Până la urmă sus-pomenitul iubit se transformă din fiinţă-pereche în infirmier. El o însoţeşte pe Luminiţa la doctor şi - neobţinându-se vindecarea dorită sau măcar o ameliorare - la un fel de ghicitoare cu pretenţii intelectuale, recomandată de IMC, profesor de literatură universală, un caraghios plin de preţiozităţi adevărat idol al studenţilor. Cei care au călcat pe la Litere sau Limbi străine în Universitatea bucureşteană îl recunosc uşor în IMC (prezentarea lui caricaturală e o reuşită) pe... CMI, adică, dacă e s-o zic pe a dreaptă, că tot nu citeşte mai nimeni, pe celebrul Cornel Mihai Ionescu. À bon entendeur, salut! O altă doamnă (Moschievici), recomandată de o colegă, nu e nici ea de mare ajutor.

Prizonier al unui adevărat catch 22, cuplul se refugiază (nu cu prea mare tragere de inimă din partea lui) într-o experienţă mistică ce acoperă întreaga treime finală a cărţii şi care ar merita o discuţie separată. Tinerii trăiesc de altfel un fel de folie à deux, nu le merge bine împreună, de despărţit nu se pot despărţi, fac şi un copil, sfârşesc, previzibil, urându-se. Noroc că după 13 ani de convieţuire se sparge buba şi cei doi cad de acord să se despartă.

Asta ar fi, în mare, povestea, relatată desigur pe sărite, că nu-i timp. Câtă autobiografie e aici nu ştiu şi nici nu cred că ne interesează. Se vede că Cezar Paul-Bădescu s-a temut să nu-i iasă o scriere prea tradiţională, aşa că a asezonat-o cu nevinovate procedee mai noi precum introducerea în corpul romanului a unei corespondenţe prin e-mail (post factum) chiar cu Luminiţa. Desigur, a spus lucrurilor pe nume, şarjând uneori, dar marfa trebuie şi ea vândută, chiar dacă e carte. Există din fericire în Luminiţa, mon amour şi elemente care salvează scrierea de condiţia de producţie teribilistă şi atâta tot. E vorba mai ales de un stil narativ robust şi fără multe fasoane, de o vioiciune a relatării care dă iluzia sincerităţii şi de câteva momente pline de umor de calitate.

Jucării electronice pentru citit cărţi

Citirea unei postări apărute pe unul din blogurile pe care le urmăresc mă face să întrerup fluxul textelor pe care le scriu aici despre lecturile mele (dezordonate şi inegale ca valoare, ca-n viaţă, deh) pentru a dedica câteva rânduri dispozitivelor tip e-reader. E vorba, se ştie, despre acele gadgeturi micuţe, cu afişaj de diferite dimensiuni, care permit citirea de cărţi în format electronic.

Nu-s specialist şi n-am să purced la o prezentare sistematică a respectivelor dispozitive şi am să scriu numai despre experienţa mea cu ele. Nu ascund că - cititor de factură tradiţională fiind - am avut la început mari rezerve faţă de alcătuirile astea. În urmă cu un an şi ceva m-am decis că trebuie să fiu şi eu în pas cu vremurile, aşa că am cumpărat un Kindle produs de Amazon (versiunea 1, disponibilă la acea vreme).

Pentru că tot e vremea mărturisirilor, trebuie să spun că am rămas foarte plăcut impresionat. Afişajul de dimensiuni bunicele, lipsit de acea strălucire neplăcută care ne face să respingem cititul pe ecranul calculatorului mi s-a părut principalul atu al aparatului. Convertirea fişierelor am făcut-o fie prin intermediul serviciului oferit chiar de Amazon, fie folosind un program gratuit destul de bun, Mobipocket e-Book Creator. La fişierele româneşti trebuie să recunosc că am avut - şi am în continuare - probleme cu afişarea diacriticelor, dar se învaţă omul cu toate şi viaţa îl ajută să găsească soluţii. Despre aparatul propriu-zis am două nemulţumiri: mai întâi butonul on/off e amplasat foarte incomod, apoi Kindle 1 nu afişează documente pdf obţinute prin scanare directă, fără OCR (de formatul jpg nici nu mai vorbesc, el e „văzut” numai de mai recentul Kindle 2).

Neizbutind să citesc pdf-uri pe Kindle, următoarea opţiune a fost să încerc cu iPhone-ul din dotare. Lucrurile au mers destul de lin: am instalat aplicaţia Aji Reader care permite transferul şi stocarea fişierelor pdf de pe calculator pe iPhone. Sunt destul de mulţumit de rezultat. Desigur, dimensiunile afişajului nu sunt aşa de generoase ca la Kindle şi nici calitatea nu a aşa de bună (ceva strălucire), dar ţinând seama de condiţii merge. La urma urmei, ce sacrificii nu face cetitoriul pentru a citi o carte care îl interesează...

Urmăresc şi eu noile jucării care apar. Nu ştiu dacă am să cumpăr ceva nou în viitorul apropiat. La urma urmei, mai bine îi laşi pe alţii să se ardă ca să nu repeţi greşelile lor. Şi - vorba unora păţiţi - uneori mai binele e duşmanul binelui. Oricum, nu-s un fanatic al cărţii tipărite, deşi recunosc că plăcerea pe care ţi-o dă obiectul fizic e de neegalat.

Alexandru Stănceanu - Adevăratul cod al manierelor elegante

Am dat în bibliotecă peste cartea cu titlul şi subtitlul de mai jos (respect pe cât se poate formatarea originală de la pagina 1):

ADEVĂRATUL COD

AL

MANIERELOR ELEGANTE

PENTRU

TINERII DE ORICE CONDIŢIE

BUNA-CUVIINŢĂ, FRUMOASELE PURTĂRI ŞI ETICHETA

Arta de a se face cineva plăcut în societate; scrisori de amor şi cereri în căsătorie; limbajul florilor; felicitări, poezii pentru declamat în societăţi etc.

TRADUSĂ ŞI ÎNTOCMITĂ DUPĂ DIFERIŢI AUTORI

DE

ALEXANDRU STĂNCEANU

CULTURA ROMÂNEASCĂ, S. A. R.

Institut de editură - Bucureşti 1 - Str. Pitagora 18

 

Fac aşadar azi mai mult muncă de copist, dar nu-mi pare rău. Nu ştiu nici cine e Alexandru Stănceanu, nici în ce an a apărut cartea (potrivit unor surse, au existat două ediţii, una în 1920, alta în 1942 - unele detalii ortografice mă fac să cred că am în faţă cea de a două ediţie). A nu se confunda cu Adevăratul cod al manierelor elegante pentru junii de ori-ce condiţiune (apărut tot la Bucuresci, dar în 1894). Că este o carte esenţială in domeniu o dovedeşte şi faptul că o citează până şi marea specialistă în materie de maniere elegante din zilele noastre, celebra Aurelia Marinescu. Gurile rele spun că ar fi salvat Editura Humanitas de la un faliment aproape inevitabil cu a ei carte care a făcut vânzări-record la vremea respectivă.

Copist fiind pentru o zi, transcriu din „Tabla de materie”:

Introducere
Mihalache Tremuriciu
Capitolul I - Alegerea petrecerilor nobile, instructive şi folositoare
Capitolul II - Ce este eticheta
Capitolul III - Regule pentru buna-cuviinţă şi maniere elegante
Capitolul IV - Cum face cineva cunoştinţă cu doamnele
Capitolul V - Cum trebue să se poarte cineva faţă de o doamnă pentru a-şi câştiga simpatia ei
Capitolul VI - Cum trebue să se poarte un cavaler într’o societate faţă de doamne în general şi faţă de iubita lui în special.
Capitolul VII - Arta de a plăcea sau ce mai trebue să observe un cavaler într’o societate unde se află şi doamne
Capitolul VIII - După ce semne poate cunoaşte un cavaler amorul celeia pe care o iubeşte.
...
Capitolul XIX - Lacrimile
Capitolul XX - Consilii pentru cei ce doresc a se căsători
...
Capitolul XXV - Limbajul culorilor sau însemnătatea simbolică a fiecărei culori. Limbajul florilor.

Mai bine de jumătate din carte a alcătuită din modele de declaraţiuni verbale (cereri în căsătorie şi decaraţiuni de amor) sau modele de scrisori (declaraţiuni de amor în scris, scrisori de gelozie, de reproşuri, de rupere de realaţii, de adio etc. etc.). Avem şi modele de răspunsuri, pentru situaţiile în care destinatara intră în joc. Feminiştii zilelor de azi vor obiecta că lucrarea li se adresează exclusiv bărbaţilor, dar acelea erau vremurile.

Pour la bonne bouche, un model de scrisoare de gelozie:

Doamnă,
Plec în călătorie şi în timpul lipsei mele îţi recomand să nu mă înşeli. Îţi va fi greu poate, dar te asigur că este singurul lucru la care ţin.
Deci la revedere; şi aşteptându-mă, iubeşte-mă foarte puţin şi nu mă înşela nicicum.
Al Domniei tale,
X

Să recunoaştem că e extraordinar... şi nu e nici pe departe singurul fragment delicios din această carte uitată. E, în acest „iubeşte-mă foarte puţin şi nu mă înşela nicicum", un întreg univers.

☺☺☺☺ Aleksandr Soljeniţin - O zi din viaţa lui Ivan Denisovici

N-am de gând să scriu o recenzie sobră despre romanul lui Soljeniţin O zi din viaţa lui Ivan Denisovici, pe care l-am citit în toamna trecută în colecţia echivalentă cu franţuzeasca Le livre de poche a Editurii Humanitas (2008). Asta pentru că pe blog nu scriu recenzii şi nici nu-s un comentator serios şi grav (scuze celor care au nimerit aici căutând aşa ceva), ci îmi dau numai cu părerea despre cărţile pe care le citesc. Fac doar tot felul de asociaţii şi comentarii, pertinente pentru unii, nedrepte sau scandaloase pentru alţii. Noroc că spaţiul virtual e (încă) o lume liberă.

Cartea lui Soljeniţin îşi poartă inima pe mâneca de la cămaşă, cum zic anglo-saxonii. E exact ce spune şi titlul, relatarea, inevitabil amănunţită, a unei zile din viaţa lui Ivan Denisovici Şuhov, deţinut (cu numărul Sce-854) într-un lagăr sovietic de muncă. De prisos să spun că scrierea are la bază propria experienţă de deţinut în asemenea stabilimente a autorului, de altfel scriitor legendar, aureolat de premii, distincţii şi participări la tot felul de comitete şi comiţii. Culmea e nu munca e cel mai mare rău acolo - deţinuţii sunt scoşi din lagăr şi duşi pe un şantier de construcţii, unde lucrează în echipe, îşi au propriii lideri, recrutaţi din rândul lor (surprinzător de omenoşi), iar normele par de-a dreptul rezonabile. Răul e nespectaculos, iar manifestările lui, aproape banale: gardieni brutali, condiţii de viaţă la limita suportabilului, raţii alimentare distribuite cu parcimonie, frigul ucigător al iernii.

Şuhov traversează ziua relatată în roman încercând aceleaşi mărunte strategii care îl ajutaseră să supravieţuiască în primii patru ani de detenţie (mai avea opt): încercarea de a se interna la infirmerie, negocieri cu alţi deţinuţi pentru o ţigară sau hrană, ascunderea unei linguri astfel încât ea să nu poată fi depistată la percheziţii (episodul e memorabil) etc.:

Şuhov îşi scoase lingura din pâslar. Era o lingură scumpă lui, nu-l părăsise niciodată prin tot nordul. O turnase el însuşi din cablu de aluminiu. Avea şi o inscripţie: „Ust-Ijma - 1944”. Îşi trase apoi căciula de pe capul bărbierit - oricât ar fi fost de frig nu-şi îngăduia să mănânce cu căciula pe cap. Începu să răscolească ciorba şi să verifice cu repeziciune ceea ce se nimerise în strachină. Se nimerise ceva cam de mijloc. Nici apă chioară, dar nici de la fund. Păzindu-i strachina, Fetiukov pescuise din ea un cartof. Ciorba are o singură calitate - e fierbinte. Dar Şuhov întârziase şi acum era rece. Începu, totuşi, s-o mănânce, ca de obicei, încet şi atent.

Stilul acesta alert, fraza scurtă şi fluxul conştiinţei sunt caracteristici ale întregii cărţi. Sunt observaţii mărunte care compun, încetul cu încetul, un univers format din acţiuni de mică amploare care se subsumează însă unui singur scop: supravieţuirea. Iar Ivan Denisovici reuşeşte să supravieţuiască unei zile de ianuarie într-un lagăr sovietic, asta e o propoziţie care rezumă foarte bine romanul.

Este, prin prisma unei materii artistice diferite, a unor procedee şi timpuri de cu totul altă factură, un fel de sezon din serialul de acţiune „24” cu celebrul Kiefer Sutherland. Desigur, nu vom găsi aici agenţi ca Jack Bauer, salvatori ai lumii civilizate, luptători neînfricaţi împotriva teroriştilor adesea întruchipaţi de foşti agenţi KGB ajunşi - ironie a istoriei - mafioţi ruşi. Dar o relatare pas cu pas a unor evenimente desfăşurate pe parcursul a 24 de ore tot avem şi în Soljeniţin. Acum că am comis această blasfemie pot să închei, nu înainte de a semnala că cei care nu vor să dea bani pe carte dar vor s-o citească o pot găsi - piratereşte, aici.

☺☺☺ Pavel Ţugui - Scriitori şi compozitori în luptă cu cenzura comunistă

Sub titlul greoi Scriitori şi compozitori în luptă cu cenzura comunistă, Editura Albatros (2006) a publicat acest volum  al fostului demnitar comunist din cultură Pavel Ţugui (chiar, mai există Editura Albatros, că site de internet nu are?). Greoaie sau nu, eticheta ne spune foarte limpede cu ce marfă avem de a face, fiind vorba de prezentarea unor „dosare” de cenzură întocmite la Ministerul Culturii din vremea primilor 10-15 ani de comunism şi care vizează o serie de nume grele ale literelor şi muzicii de la noi.

Volumul cuprinde trei secţiuni masive referitoare, respectiv, la Sadoveanu, Arghezi şi Călinescu precum şi capitole mai scurte şi anexe care vizează creatori precum Zaharia Stancu (cum, şi pe el în cenzurau?), Goga, Vinea, Nichita Stănescu, Mihail Jora etc.

Sadoveanu (care, se ştie, dăduse din greu cezarului ce era al cezarului) e luat la puricat pentru anumite detalii din scrierile istorice (în speţă Fraţii Jderi), fără îndreptarea cărora opera nu putea fi retipărită sub noul regim. Iată ce îi reproşează cenzorul în referatul său:

Pag. 119. vorbele în ucraineană. Grigore Gogolea şi moş Ilia Alapin, hoţi de cai, sunt ruşi [vai de capul nostru!]. Ceremuş.
Pag 163. binecredincioşilor săi creştini de peste Nistru [tot ce amintea de Basarabia era tabu]
Pag 177. Hotin [ca mai sus]
Pag 228 cap XIII. începutul religios etc. etc. etc.

Arghezi, care după ce fusese înfierat de Sorin Toma la începutul lui 1948 nu mai fusese publicat, intră în 1955 în vizorul organelor culturale în vederea unei „recuperări” şi acceptă să facă ce trebuie făcut pentru a reintra în circuitul editorial. Ţugui joacă în această acţiune rolul omului de legătură, iar poetul, recunoscător, îi va trimite telegrame şi felicitări cu mulţumiri. Pe unele din acestea autorul, scrupulos, le transcrie, altele sunt redate în facsimil. A ştiut Pavel Ţugui să păstreze hârtii albe pentru zile negre!

Călinescu are şi el parte de un capitol masiv. Secţiunea consacrată Scrinului negru cuprinde un referat amănunţit. Cenzorul, departe de a fi satisfăcut de concesiile estetice făcute de Călinescu (şi-s destule), îi repoşează că nu le-a făcut... cu destulă convingere:

Este surprinzător şi neverosimil ca un tânăr inteligent şi înzestrat ca muncitorul comunist Talaleu să vorbească numai în lozinci, papagaliceşte.

Dacă Talaleu n-ar fi vorbit „în lozinci” (în realitate, nişte clişee ubicue în epocă), probabil Călinescu ar fi fost acuzat de estetism, cosmopolitism sau de cine ştie ce altă erezie de neacceptat. Pavel Ţugui redă şi stenograma audienţei acordate lui Călinescu de însuşi Gheorghiu-Dej. Textul - sinistru prin conţinutul lui - nu e inedit şi poate fi citit aici.

Volumul, masiv şi înţesat de texte facsimilate, merită citit de cei interesaţi de istoria unei perioade negre a culturii noastre. Dincolo de acurateţea informaţiei, pe care până la proba contrarie nu o putem contesta, rămâne interesant cazul autorului. Nu ştiu cât bine sau cât rău a făcut Pavel Ţugui de la înălţimea postului său de ministru adjunct la Cultură, dar el apare, în propria sa carte, drept o personalitate luminoasă şi chiar liberală în contextul epocii. Vorba unui personaj din literatura de aventuri: Ce-i aia curajul, Alfred? Vorbe în vânt. Un lucru cu care se mândresc anumite persoane atunci când nu le ameninţă nimic. În lipsa informaţiilor, să-i acordăm autorului beneficiul îndoielii.

☺☺☺ G. I. Ionnescu-Gion - Nicolae P. Mavrogheni - O poznă a firii

Există scrieri care, fără să se ridice la înălţimea statutului de capodopere sau cărţi de căpătâi, cum le place unora să le numească, se pot citi cu o plăcere genuină a lecturii. E vorba de multe ori de lucrări azi uitate, pe care le descoperi după ce le-au redescoperit alţii. Nu cred că greşesc dacă includ în categoria asta o cărţulie cuprinzând scrieri ale lui G. I. Ionnescu-Gion reunite sub titlul Nicolae P. Mavrogheni - O poznă a firii (Editura Compania, 2008).

Cine a fost Ionnescu-Gion mai ştim. Istoriograf al Capitalei, autor al celebrei Istorii a Bucurescilor, retipărită nu foarte demult în ediţie anastatică, acesta a lăsat şi un număr de studii azi necunoscute, dar nu lipsite de interes şi, mai ales, de farmecul relatărilor de la sfârşitul secolului XIX ce aduc pe alocuri cu scrisorile lui Ghica către Alecsandri. Volumul de faţă cuprinde lucrarea Nicolae P. Mavrogheni, care dă şi titlul volumului, alături de alte două scrieri pe temă înrudită.
Cei mai mulţi dintre noi habar n-avem cine e acest Mavrogheni şi nu ştim nici măcar să-i pronunţăm corect numele (i-ul final este vocală plină). Alţii - mă număr şi eu printre aceştia - ştiu vag că e vorba de un domnitor fanariot de pe la 1780 - 1790, iar bucureşteni fiind, au auzit de Cişmeaua Mavrogheni. Şi cam atât.

Ceea ce nu se prea ştie e că Mavrogheni (cu domnie scurtă, ca mai toate stăpânirile fanariote, între 1786 şi 1790) a fost o figură extrem de pitorească, motiv pentru care Ienăchiţă Văcărescu, contemporan cu el, l-a numit „o poznă a firii”. De origine obscur marinar grec, el ajunge domn prin manevrele şi ciubucărelile obişnuite în epocă pentru asemenea posturi. Se dovedeşte o personalitate ambivalentă, crud şi totodată bigot şi superstiţios, excentric şi în acelaşi timp bun gospodar. Vuiau Bucureştii (cei fără televiziuni şi fără ziare) de isprăvile lui, de pedepsele sumare ordonate de Vodă şi nu în ultimul rând de ciudăţeniile acestuia. Cea mai mare dintre acestea pare să fi fost plimbarea pe care o făcea într-o caleaşcă trasă de cerbi (probabil de aici s-a inspirat - supralicitând - Eugen Barbu, al cărui Princepe se plimbă şi el într-un asemenea vehicul, tras de cerbi cu coarnele împodobite cu pietre scumpe).

Pitarul Hristache (în a sa Istorie a faptelor lui Mavroghene-Vodă şi a răzmeriţei din timpul lui...), cronicar al epocii şi sursă de bază pentru Ionnescu-Gion, relatează într-un stil inconfundabil în naivitatea lui ambiguitatea personajului:

          Unii ziceau că-i om bun;
          Cei mai mulţi, că e nebun.
          Alţii ţineau de prost
          Şi nimeni nu-i da de rost.

Conflictele cu boierii erau frecvente, iar Vodă, pentru a-i umili, îşi lua drept consilieri indivizi dubioşi (azi le-am zice interlopi, dar tot pe lângă capul statului i-am vedea). Printre aceştia, un Ioniţă Papuc, precursor al lui Dinu Păturică al lui N. Filimon sau un oarecare Dimitrăchiţă Turnavitu, al cărui nume face să le sune un clopoţel celor care l-au citit pe Urmuz.

Pitoreşti din perspectiva zilelor noastre, vremurile erau totuşi agitate. Austriecii ocupă ţara, iar Mavrogheni, aliat al turcilor, e învins de habsburgi şi fuge peste Dunăre, dar turcii, nemulţumiţi de prestaţia lui, îi iau capul, punând capăt unei domnii scurte, dar frământate şi pitoreşti. Relatarea propriu-zisă a domniei lui Mavrogheni e completată de studiul Nicolae P. Mavrogheni şi Lady Craven, care porneşte de la însemnările de călătorie ale unei nobile englezoaice care a vizitat curtea fanariotului. Vă asigur că impresiile aristocratei sunt delicioase.

Ca element de savoare, Ionnescu-Gion relatează, desigur pe baza unor documente, că Mavrogheni nu vorbea bine nicio limbă, nici greceşte, nici turceşte şi, evident, nu ştia boabă româneşte. Se exprima mai uşor într-un fel de creolă, o lingua franca a piraţilor şi marinarilor din Mediterana. De aici putem trage lesne concluzia că pentru a-ţi atinge scopurile sunt mai utile relaţiile şi pungile cu galbeni decât biata competenţă lingvistică. Contemporanii credeau - înşelându-se - că Mavrogheni nici măcar nu avea limbă maternă, ceea ce e desigur o exagerare. Dar, pentru că tot veni vorba de Urmuz, să nu uităm că Fuchs nu a fost făcut chiar de mama sa...

☺☺☺☺Ludmila Uliţkaia - Cei dintâi şi cei de pe urmă

Nu ştiu cât de adâncă mai e criza economică sau de valori în Rusia, dar e limpede că pe plan literar lucrurile merg cât se poate de bine. Cine doreşte dovezi pentru această afirmaţie poate citi povestirile Ludmilei Uliţkaia din volumul Cei dintâi şi cei de pe urmă (Humanitas, 2008).

Materia primă a prozatoarei ruse e aparent la îndemână, numai talent să ai şi să vrei s-o foloseşti. E vorba de relaţiile umane şi de tensiunile care îi macină pe semenii noştri în Rusia post-gorbaciovistă, dar şi în deceniile care au precedat destrămarea Uniunii Sovietice. Un cititor mai puţin atent ar putea analiza temele Ludmilei Uliţkaia ca purtând amprenta unui feminism oarecum insolit, cel puţin din perspectiva temelor abordate şi a soluţiilor oferite. Asta şi poate pentru că destule bucăţi sunt consacrate interacţiunilor de cuplu, femeilor singure sau tensiunilor dintre diferitele generaţii ale aceleiaşi familii. În Orlovii-Sokolovii, Andrei Orlov şi Tania Sokolova, colegi de facultate în plin comunism, au o relaţie de un erotism intens şi totodată placid, par făcuţi unul pentru celălalt, iar Tania face avorturi cu o regularitate de mecanism, fără mari frământări sau zguduiri. La terminarea facultăţii, alegerea care trebuie făcută (numai unul din cei doi se poate înscrie la doctorat) duce la terminarea abruptă a relaţiei, fără multe fasoane, de parcă ar fi fost unul din avorturile sus-pomenite. Fiara, o povestioară cu tentă uşor fantastică, ne prezintă o femeie singură (soţul şi mama îi muriseră la mică distanţă unul de celălalt) care se pomeneşte terorizată de un motan imens, pe care cu greu îl împiedică s-o viziteze zilnic şi să-şi lase excrementele tocmai la ea pe pat. Dama de pică ne aminteşte, prin alegerea personajelor, de azi pe drept uitata piesă Trei generaţii a Luciei Demetrius. Într-o tipică komunalkă sovietică trăiesc de data asta patru (!) generaţii femei, Anna Fiodorovna, mama ei, Mor, Katia, fiica Annei Fiodorovna şi Lenocika, fata Katiei. Vizita făcută de fostul soţ al Annei, fugit din URSS şi ajuns medic de succes în Africa de Sud, declanşează o adevărată sarabandă a visurilor şi aspiraţiilor.

Dorinţa de evadare în Occident e de altfel o temă recurentă în prozele Ludmilei Uliţkaia. Ţiu-rih e povestea luptei tenace duse de Lidia, o femeie nici prea-prea, nici foarte-foarte, dar dotată cu o ambiţie de fier pusă în slujba capturării unui bărbat care s-o ducă în Occident (în cazul în speţă, în Elveţia, de unde şi maimuţăreala numelui Zurich) şi s-o ia de soţie. Unele femei au ajuns deja în El Dorado, dar nu fără a se putea fi desprins de vechile conflicte de acasă (ca Femeile de pe plaiurile ruse..., care se întâlnesc într-un restaurant din New York).
 O mică bijuterie este Îngeraşul, istoria profesorului de filozofie Nikolai Romanovici, care, homosexual fiind, corupe un tânăr care se pregătea pentru o carieră de muzician. Iată începutul, mostră concludentă pentru rafinamentul stilistic al autoarei:

Chiar în anii în care Humbert Humbert se prăpădea de dorul iubitei lui necoapte încă sexual şi îşi făcea planul nemilos de-a dreptul să se însoare cu sărmana Lolita, în celălalt colţ al lumii Nikolai Romanovici, profesor de filozofie (sau de ştiinţa care pretinde să se numească aşa), holtei, atins şi el de chinurile dragostei, împotrivindu-se normelor acceptate de toată lumea, s-a însurat cu o doamnă care nici în visurile ei cele mai frumoase nu ar fi sperat la o partidă atât de strălucită.

E vorba bineînţeles de un paravan la adăpostul căruia Romanovici să se poată deda unei activităţi extrem de prost privite în Rusia sovietică. Un subiect tabu şi care în sine nu m-a atras niciodată, dar ce scoate Uliţkaia din el e o scriere excepţională.

În Persoana din eşalonul doi facem cunoştinţă cu unul din reprezentanţii aşa-zisei banalităţi a răului, un procuror sovietic, Evgheni Nikolaevici, personaj în aparenţă cu rang mărunt în ierarhie, dar care izbuteşte să-şi folosească poziţia pentru a acumula discret o avere impresionantă. Apropiindu-se sfârşitul lui Evgheni Nikolaevici, se declanşează o adevărată frenezie a rudelor dornice să-l moştenească, de zici că eşti (în mic, desigur) în Enigma Otiliei a lui Călinescu sau în Middlemarch a lui George Eliot (bănuiesc că cititorul informat ştie că Eliot era, la fel ca Uliţkaia, femeie).

Mă opresc aici, căci cărţile trebuie în primul rând citite şi abia apoi povestite. De data asta nu mi-a părut rău să fac nici una, nici alta.

☺☺☺ Horia Gârbea - Trecute vieţi de fanţi şi de birlici. Viaţa şi, uneori, opera personajelor

Să încep cu un citat din introducere şi o să pricepem mai uşor despre ce gen de carte e vorba: „O istorie a vieţii personajelor literare româneşti, în datele ei cele mai palpabile [...] din ultimii 150 de ani.” Cam asta îşi propune Horia Gârbea în cochetul său volum Trecute vieţi de fanţi şi de birlici (Cartea românească, 2008) subintitulat Viaţa şi, uneori, opera personajelor (trimitere transparentă şi polemică la scrierea lui Constantin Gane!). Este, aşadar, o materializare a concepţiei potrivit căreia unii autori concurează starea civilă creând eroi care au consistenţa unor oameni cu profesie, carieră, aspiraţii, drame, boli etc.

Horia Gârbea (a cărui profesiune de bază este cea de inginer constructor cu lucrări de specialitate în domeniu) procedează sistematic şi efectuează o serie de 17 decupaje din materia oferită de literatura română. Iată câteva: Pasiune şi sex la personaje, Alcooluri şi beţii de personaje, Agresiuni, încăierări şi arme, Personaje patrupede, La Cremenal! Avocaţi şi osândiţi, Glasul personajelor din tren, Boale şi doftori, Lecturile şi bibliotecile personajelor etc.

Fiecare din aceste capitole constituie o micromonografie a temei respective, concisă şi adesea ironică. Iată o mostră, spre edificare, din Alcooluri şi beţii de personaje:

Ce fac personajele? Ca orice oameni în carne şi oase, mănâncă şi beau. Caracterizarea personajelor se face în fel şi chip, dar şi prin actul băutului. Să nu se creadă că personajele literaturii române consumă doar alcool. E drept, acesta e preponderent. Dar Ioanide bea ceai, văzând în el „transparenţe”. În drum spre Moşi, coana moaşă a lui Caragiale bea bragă, o băutură fermentată din făină de mei şi pesmet. [...] În Caragiale se bea şi şvarţ, deşi „lăptăria” adăposteşte şi alte lichide decât laptele.

Sau:

La bucurie şi la durere, personajele beau. Şampania e rezervată aristocraţiei şi nu se bea de plăcere, ci „ca să o simţi udă în gură”, cum zice soacra din Titanic Vals. La Medeleni boierii beau şampanie ilustră: Mumm 1906. Dar şi vin de Cotnari în sticlă colbuită. Pentru „colbuite” au predilecţie personajele lui Octav Dessila, tot în momente festive.

Autorul e meticulos şi ia la puricat cu acribie proza noastră pentru a identifica personaje şi situaţii relevante. Exemplele vin de mai peste tot, de la autori majori precum Caragiale, Creangă, Rebreanu, Camil Petrescu, Călinescu etc. până la minori precum Brăescu, Dessila, Muşatescu, de la clasici până la contemporanii Cărtărescu sau Groşan, de la scriitori talentaţi până la mediocrităţi pompoase gen Cătălin Ţârlea.

Documentarea e de regulă fără cusur, iar afirmaţiile factuale, corecte. Uneori - rar însă - aserţiunile nu-s tocmai exacte. De exemplu, în capitolul Pasiune şi sex la personaje Horia Gârbea ne spune că bietul Ioanide e „mascul feroce” mai mult în enunţurile altora şi ale autorului. Adevărat până la un punct, dar să nu uităm aventura carnală a arhitectului cu Cucly Iablonski! Desigur, asta nu-l face pe Ioanide „mascul feroce” (iniţiativa îi aparţinuse lui Cucly), dar nici nu-l califică pe personaj drept un simplu adept al amorului platonic.

Volumul are o ultimă parte numită Addenda. Alte eseuri, în care autorul înghesuie şapte articole apărute în diverse publicaţii, fără o temă anume. Fără a fi lipsite de valoare, acestea, prin catacterul eterogen pe care îl imprimă, slăbesc unitatea cărţii tocmai în final. În termenii lui George Costanza, nevroticul personaj din Seinfeld, asta înseamnă a rata o ieşire on a high note. Iubitorii serialului, mai ales cei care ştiu o boabă de engleză, au înţeles ce am vrut să spun. Dar să nu fiu mai maliţios decât e cazul. Horia Gârbea a scris o carte bună, în deja consacratul său spirit clasic(ist).

☺☺☺☺ Eugen Negrici - Iluziile literaturii române (şi un update tematic senzaţional)

Citisem mai demult cartea profesorului Eugen Negrici - Iluziile literaturii române (Cartea românească, 2008), dar n-am apucat până acum să scriu despre ea. Asta nu pentru că n-ar fi demnă de o postare, dimpotrivă, pentru că e o scriere care necesită un efort de sinteză destul de mare şi n-am întotdeauna dispoziţia necesară.

 Dacă mi-ar plăcea clişeele pretenţioase, aş spune că Iluziile literaturii române e radiografia necruţătoare (!) a complexelor şi mistificărilor care bântuie cam dintotdeauna critica şi istoria noastră literară. E vorba de o adevărată mitologie care intoxică demersul ştiinţific şi îl deturnează de la rosturile lui, transformându-l uneori într-un subtil instrument propagandistic pentru consumul minţilor mai slabe şi mai doritoare de idei de-a gata.

 Una din dominantele acestei abordări (căreia Eugen Negrici în consacră pe drept cuvânt un spaţiu generos) este un aşa-zis sentiment de horror vacui. Se ştie că până pe la 1850 literatura noastră a fost, vorba lui Caragiale, sublimă, dar a lipsit cam cu totul. Modestele producţii ale „literaturii vechi” nu s-au ridicat aproape niciodată la nivelul de valoare estetică, ele rămânând de regulă la stadiul de valoare (cel mult) culturală. Nu-i nimic, acest gol trebuie (şi a fost) umplut. S-au fabricat cu sârg (ca să-l citez pe Negrici, „scormonind după strămoşi de vază”) un aşa-zis Baroc românesc, un soi de Renaştere, un tulbure Umanism ba chiar, mai aproape de zilele noastre, un curent preromantic şi unul oniric. Promotorii acestor forme s-au canonit să le umple cu subţirele fond existent. Procedeul a cunoscut o adevărată înflorire în comunism, când protocronismul a reprezentat un instrument de legitimare pentru ceea ce nu prea putea fi legitimat, alături de periodicele „revizuiri” şi repuneri în prim plan a unor autori anterior contestaţi sau puşi la index.

 O altă importantă linie de acţiune a celor care întreţin, uneori cu naivitate, iluziile literaturii române este reprezentată de festivismul hagiografic care transformă în mumii venerate anumiţi scriitori. Cazul emblematic este al lui Eminescu, care de un secol şi ceva încoace este ridicat de şcoala şi critica noastră la rangul de vacă sacră (termenul îmi aparţine) venerată necondiţionat. Citez un pasaj relevant:

 Devenit, în ultima jumătate a secolului al XX-lea, o legendă naţională şi un mit, Eminescu a ieşit, cum spuneam, din timpul profan. În această împrejurare specială, nu avem de-a face cu atitudinea care însoţeşte, de regulă, statornicirea, în conştiinţa colectivă, a unui mit [...]. Sunt curente cazurile de tabuizare agresivă şi de deliraţie la geniu, mai cu seamă imediat după 1989, când pornirile inhibate [...] s-au putut dezlănţui fără reţineri şi fără cenzură.

Foarte bine exprimată o stare de lucruri pe care o vedem - un pic de atenţie să avem - mai la tot pasul. Citesc bunăoară în presa de ieri că membrii unei organizaţii a scriitorilor din Cluj îi solicită Patriarhului Bisericii Ortodoxe Române, Preafericitul Daniel, nici mai mult, nici mai puţin decât... canonizarea lui Eminescu. Vă las plăcerea de a citi argumentele literaţilor clujeni, sunt savuroase şi ar fi păcat să vă stric distracţia.

N-ai cum să prezinţi pe larg o carte densă precum cea a lui Eugen Negrici în spaţiul inevitabil limitat al unei postări de blog. Ea trebuie citită de toţi cei care rămân interesaţi de literatura română şi după trecerea bacalaureatului. Nu în ultimul rând, ea trebuie citită de profesorii de română, mulţi dintre ei promotori lipsiţi de discernământ ai iluziilor literaturii române despre care s-a vorbit. Ironic, o parte din aceşti profesori sunt oameni relativ tineri şi sunt foşti studenţi (la Craiova sau Bucureşti) ai profesorului Eugen Negrici!

☺☺☺☺ Lucian Boia - Napoleon III cel neiubit

Fără să am o pregătire specială în domeniul istoriei, mărturisesc că Lucian Boia e unul din autorii mei preferaţi în branşa respectivă, aşa că am citit cu mult interes penultima lui carte, Napoleon III cel neiubit (Humanitas, 2008). Aşa cum afirmă însuşi autorul, e vorba mai degrabă de a meditaţie asupra unei personalităţi controversate decât de o biografie propriu-zisă.

Într-adevăr, Charles Louis Napoléon Bonaparte, preşedinte al celei de a doua republici, devine în urma unei lovituri de stat (1851) împărat sub numele de Napoleon III. Era un prim indiciu major că avem de a face cu o personalitate puternică, capabilă de gesturi majore. Va urma o domnie agitată (încheiată abrupt, în urma înfrângerii Franţei în războiul cu Prusia, în 1870).

Lucian Boia îşi începe demersul prezentând un adevărat dosar al receptării istorice a figurii preşedintelui-împărat. Se pare că istoricii sunt departe de a fi căzut de acord, aprecierile variind foarte mult în funcţie de apartenenţa la o ideologie anume (conservatori, socialişti, republicani etc.). Există până şi abordări conform cărora Napoleon III ar fi, prin autoritarism şi unele metode politice folosite, un precursor al fascismului, în special de factură mussoliniană.

Lucrurile sunt în realitate mult mai complicate, pentru că personajul nostru a fost un amestec ciudat de autoritarism şi spirit liberal:

Mai trebuie luate în considerare psihologia lui Napoleon III şi comportamentul său. Nu avea stofă de tiran. Autoritarismul său era în bună parte de faţadă, diluat de un spirit tolerant şi de un anume laisser-faire [...].

Incontestabil rămâne faptul că Napoleon III a participat la mai toate marile jocuri ale epocii sale. Sub domnia lui s-a sistematizat Parisul (proiectul baronului Haussmann), a avut loc un adevărat boom economic în Franţa, s-a angajat construirea Canalului Suez. Pe plan extern, Franţa făcea „figură de arbitru” în Europa (lucru care s-a văzut clar cu ocazia încheierii Războiului Crimeii), dar adesea succesele au fost parţiale sau au alternat cu eşecurile. Franţa a avut un cuvânt important de spus în unificarea Italiei şi a Principatelor Române, dar nu a reuşit să impună independenţa Poloniei. Expansiunea colonială în Africa a fost un succes, dar implicarea în aventura mexicană încheiată cu executarea împăratului Maximilian a fost un dezastru. Totuşi, ceea ce la scara istoriei a contat cel mai mult a fost pierderea războiului cu Prusia, culminând cu celebra capitulare de la Sedan, urmată de abdicare (să ne aducem aminte de celebrul joc de cuvinte Napoléon, cédant Sedan, céda ses dents, de care Lucian Boia, istoric serios, nu pomeneşte).

Lucian Boia e un specialist al temelor controversate (să ne amintim de incomodele afirmaţii din Două secole de mitologie naţională, unde sunt nemilos demolate tot felul de mituri autohtone cu care suntem hrăniţi de mici). Tema Napoleon III i se potriveşte de minune profesorului Boia. Împăratul este cel puţin în Franţa o figură istorică aproape trecută sub tăcere, probabil pe nedrept. Dezastrul de la Sedan a contat pentru conaţionalii săi mai mult decât multe realizări din cele aproape două decenii de domnie. Pentru România, dimpotrivă, Napoleon III e de-a dreptul o figură luminoasă, căci a avut intervenţii esenţiale atât pentru formarea statului român modern, cât şi pentru urcarea pe tron a principelui Carol in 1866.

Interesant este că pentru diriguitorii de azi ai statului nostru tipul de autoritarism „luminat” întruchipat de Napoleon III constituie un model, chiar dacă nedeclarat explicit. Aşa-zisa modernizarea „de sus” a statului, chemarea la referendumuri etc. sunt semne ale unei asemenea atitudini. Asta ar trebui să ne pună pe gânduri, măcar şi pentru că trăim în alte timpuri decât cele napoleoniene. E drept că Lucian Boia nu se lansează în asemenea discuţii. Cartea sa rămâne însă un must read pentru cei interesaţi de mitologia istoriei.

☺☺Călin Torsan - Recycle BUN

Cartea lui Călin Torsan, Recycle BUN (Humanitas, 2007) e un roman de dimensiuni reduse, aparent autobiografic, care pare să pornească de la ideea deja tocită că lumea e un text, mai mult chiar, un text supus unor permanente rearanjări (reciclări?). Eroul-narator ajunge bibliotecar la un muzeu în urma eliberării unui post de către o angajată (Corina) rămasă gravidă (primul capitol ne relatează, destul de frust de altfel, despre „fetusul din burta Corinei”, ceea ce dă probabil bine la anumiţi cititori).

Din acest adevărat turn de observaţie asupra lumii din jur, proaspătul bibliotecar porneşte într-o aventură intelectuală care lui i se pare probabil fascinantă, anume să scrie o carte pornind de la texte cât de mici şi neînsemnate, cum ar fi fragmente de texte găsite mai peste tot, inclusiv „pe trotuare”, nedispreţuind nimic, de la misivele scrise în grabă se semenii săi laici (adică ne-scriitori) şi până la biletele de tramvai. Omul nu face economie de cuvinte când vine vorba să-şi descrie obsesiile lexicale:

Făceam o obsesie pentru fiecare cuvânt nou pe care îl aflam din dicţionare. Îl aruncam în limbaj. Îl foloseam chiar din ziua respectivă [...]. În câteva luni nu mă mai înţelegeam cu prietenii. Ajunsesem condamnatul propriului meu fel de a mă exprima. Călin Torsan Patapievici.

 Ne aflăm în plin postmodernism şi încă unul destul de gros, omul nostru bătând şaua să priceapa cititorul subţire care rezonează cu celebrul demnitar cultural. Nu suntem în continuare iertaţi de aşa-zisa transcriere a tot felul de bileţele, unele, recunosc, destul de amuzante, altele fără nicio noimă sau relevanţă, dar deh, prozatorul e mai mult decât suveran, el este Dumnezeu. Destul de nesărate de altfel şi comentariile autorului, care şi-a propus probabil să aibă umor, dar nu ştiu dacă a şi reuşit.

Urmează o călătorie în Japonia (nu, nu suntem în romanul lui Swift, unde Japonia e singurul loc real vizitat de Gulliver!). Capitolul în sine (În Japonia) e indigest şi plicticos de moarte plat, dar constituie prilejul unei discuţii despre reciclare, iar de la reciclarea ambalajelor de plastic până la cea a textelor nu-i decât un mic pas, nu-i aşa?

Nu suntem iertaţi nici de un procedeu bătătorit îndeobşte: autorul găseşte (serendipitate specifică marilor prozatori!) un manuscris, un roman intitulat O carte de o sută şi ceva de pagini, semnat Ilarie Măţău, încearcă să-l găsească pe acesta etc. şi, desigur, nu poate rezista tentaţiei de a „transcrie” bucăţi din scrierea cu pricina. Este o soluţie win-win: dacă cititorului îi place, atunci e meritul lui Cătălin Torsan, dacă nu-i place, vinovatul e nimeni altul decât (fictivul) Ilarie Măţău. Mie nu mi-a plăcut, dar mă tem că vina nu e a lui Măţău.

Există şi un epilog, menit în aparenţă să justifice introducerea în carte a romanului măţăuan, care se încheie aşa:

Literatură sau nu, insist ca acest Epilog să reprezinte ultimul capitol al materialului trimis spre publicare.

Gura păcătosului. Tot e bine că această carte are şi un ultim capitol. Şi mai e bine şi că nu are decât vreo 150 de pagini, aşa că nu s-a prăpădit prea multă pădure pentru a o tipări. Dar să termin pe o notă optimistă: Recycle bun e o scriere tocmai bună... de reciclat, spre a da o şansă unor cărţi cu adevărat bune. Foarte modeste şi ilustraţiile (cele şapte desene ale lui Andrei Ciubotaru), dar ce mai contează...

☺☺☺☺ Brigitte Hamann - Winifred Wagner sau Hitler şi festivalul de la Bayreuth

Un caveat pentru neiniţiaţi: cartea lui Brigitte Hamann, Winifred Wagner sau Hitler şi festivalul de la Bayreuth (Editura Vivaldi, 2003) nu este o scriere beletristică, aşadar nu-i roman, ci o lucrare de istorie care poate stârni interesul oricărui iubitor al muzicii lui Wagner şi doritor să intre niţel în culisele - la propriu spus chiar - posterităţii acestuia.

Brigitte Hamann a produs acest tom gros (bate spre 900 de pagini) pe baza unei biografii impresionante şi ca rezultat al unor cercetări inedite în arhive şi colecţii. Tot acest efort pentru a evoca o figura (interesantă e puţin spus) a unei doamne de fier, englezoaică şi ea, la fel ca Margaret Thatcher. E vorba de Winifred Wagner (1897 - 1980), devenită prin jocul destinului administrator al moştenirii lăsate de Richard Wagner, inclusiv a celebrului festival de la Bayreuth. Rămasă de timpuriu orfană, tânăra Winifred Williams se mărită la 18 ani cu tomnaticul Siegfried Wagner, unicul fiu al lui Richard Wagner, muzician mediocru şi ins cu apucături homosexuale, pe deasupra şi cu aproape 30 de ani mai în vârstă.

Întreaga biografie a lui Winifred este o istorie a unor relaţii (să le zicem) complicate. Este vorba, pe rând, de gestionarea relaţiei cu soacra, voluntara Cosima Wagner, fiica celebrului Franz Liszt, apoi cu copiii, unii din ei (Wieland, Wolfgang sau Verena) conformişti şi dornici a se integra în noua construcţie a Reichului german, alţii (Friedelind) oponenţi declaraţi ai regimului nazist sau cu directorii artistici sau dirijorii implicaţi în organizarea festivalului de la Bayreuth, moştenire sacră de familie pe care Winifred înţelege s-o controleze autoritar.

E vorba apoi de relaţia cu partidul nazist. Încă din anii 1920 Hitler este un intim al familiei. Cei doi se înţeleg de minune, pentru Hitler Winifred este „Winnie”, iar Hitler, „Wolf”, atât pentru Winifred, cât şi pentru copii. Prezenţa lui Hitler la manifestările festivalului devine după 1933 o adevărată instituţie, iar vizitele la vila Wahnfried, reşedinţa construită de Richard Wagner, evenimente intime. Mai toţi membrii familiei (Winifred nu constituie o excepţie) sunt înscrişi în partidul nazist. Lucrurile par extrem de simple şi liniare, dar nu sunt. Fără a fi propriu-zis o disidentă, nora lui Wagner în ajută pe unii muzicienii sau prelaţi persecutaţi de regim.

După terminarea războiului, aceste fapte îşi vor avea locul lor în evaluarea întreprinsă în cadrul procesului de denazificare, dar lucrurile nu vor fi niciodată simple, căci Winifred va continua, în interviuri, să-şi manifeste destul de transparent aderenţa la ideile naziste şi admiraţia pentru Hitler. Complicat va fi şi schimbul de generaţii la conducerea festivalului, care, după o întrerupere de câţiva ani, este reluat în 1951. Din fericire clădirea teatrului scăpase aproape neatinsă din bombardamentele aliate, dar asta nu a făcut mai uşoară predarea ştafetei către Wieland şi Wolfgang.

Titlul cărţii (şi nu-i vorba aici de modul în care a fost acesta tradus în româneşte) e puţin derutant. Desigur că relaţia lui Hitler cu Bayreuthul ocupă un loc important în lucrare, dar personalitatea cu adevărat importantă, la care se raportează totul, rămâne cea a lui Winifred. E o carte densă, în care vor găsi elemente de interes atât pasionaţii istoriei, cât şi iubitorii creaţiei lui Wagner (e cazul meu). În altă (şi totuşi aceeaşi) ordine de idei, ar fi extraordinar dacă s-ar găsi o editură interesată să traducă şi să publice şi la noi Ring Resounding a lui John Culshaw, istoria realizării primei înregistrări integrale, în studio, a Tetralogiei wagneriene, dirijate de Sir Georg Solti. Din păcate, interesul scăzut pentru muzica lui Wagner precum şi lipsa la noi a unui public pentru asemenea lucrări fac ca realizarea acestei dorinţe să fie foarte îndepărtată.

O traducere proastă a unei lucrări despre traducere (!) a lui Umberto Eco

Subiectul de azi nu este cartea lui Umberto Eco, A spune cam acelaşi lucru - Experienţe de traducere, recent apărută la Polirom, ci - culmea caraghioslâcului - o mostră din traducerea românească a lucrării. Volumul în sine e remarcabil şi Eco ar merita în sine o postare separată. Poate cu altă ocazie.

Trebuie spus, pentru a înţelege contextul temei de azi, că este vorba de una din cărţile de specialitate (semiotică şi teoria traducerii) ale lui Eco, altminteri binecunoscut ca prozator. Nu i-am admirat niciodată cine ştie latura de romancier, dar asta e altă istorie. Să revenim la cestiune.

Lucrarea îşi propune să răspundă la o întrebare simplă în aparenţă, dar foarte profundă, anume ce înseamnă a traduce şi îşi începe demersul cu o discuţie a soluţiilor lexicale oferite de diverse motoare de căutare pe internet. La vremea când a fost scrisă cartea (începutul anilor 2000) era încă în vogă motorul Altavista, dotat şi cu un modul de traducere automată, iar Eco îi pune la încercare capacitatea de a traduce coerent pasaje din Biblie, printre care şi un fragment dintr-o versiune engleză. Iată ce ne spune Umberto Eco prin vocea traducătorului Alexandru Laszlo:

Am hotărât că trebuie să-i ofer motorului Altavista un context mult mai amplu şi am ales începutul Genezei, în traducerea engleză atribuită lui King James [:].

Eram gata să trec mai departe, dar n-am putut, pentru că am rămas agăţat în „King James”. Despre cine să fie vorba? Nu trebuie să fii un mare cunoscător al istoriei limbii engleze ca să-ţi dai seama că referirea se face la celebra traducere a Bibliei realizată în 1611 din însărcinarea regelui Iacob I (fiul nefericitei Maria Stuart). Traducătorul nostru nu pare să-şi dea seama de acest lucru şi ignoră cu graţie faptul că avem la dispoziţie în română o foarte firească echivalenţă pentru „King James”, anume regele Iacob. A lăsa netradus ceea ce se poate traduce este, pe lângă o dovadă de lipsă de profesionalism stângăcie a traducătorului, şi o manifestare a unei lipse de onestitate intelectuală faţă de cititorul mai puţin avizat. Dacă ar fi să ne luăm după Alexandru Laszlo, ar trebui să spunem, bunăoară, că Shakespeare s-a născut pe vremea lui Queen Elisabeth şi a murit sub King James. Ne aflăm în zona maximei preţiozităţi, dacă nu ne-am situa în zodia ignoranţei.

În plus, traducerea engleză nu îi este atribuită nefericit-tradusului King James. Respectivul rege n-a făcut decât să comande traducerea, la fel cum la noi Şerban Cantacuzino n-a tradus aşa-zisa Biblie de la Bucureşti, ci a patronat doar traducerea acesteia. Dar cum sună textul original italian? Iată cum:

Ho deciso che dovevo dare al Altavista un contesto abbastanza vasto, e ho scelto l’inizio del Genesi nella traduzione inglesa detta di King James.

E drept că şi Eco lasă netradus King James, dar asta e problema lui. Traducătorul nostru ar fi trebuit să procedeze cum e firesc în limba română. În plus, el mai comite o gafă. Eco zice „detta di King James”, adică zisă/numită/cunoscută ca, nu atribuită, căci a spune că o traducere îi este atribuită cuiva înseamnă a presupune că acel cineva e autorul traducerii, ceea ce nu e cazul.

Nefericita sintagmă „King James” mai apare de câteva ori în volum, în contexte care de care mai hazoase:

[...] nici măcar specialistul nu e sigur dacă the spirit of God, în traducerea lui King James, redă efectiv sensul [...]

sau

Ce anume înseamnă efectiv în textul lui King James, cuvântul „void”?

E limpede că bietul traducător a înţeles ca acel King James (nume îi prenume?) era ditamai traducătorul, nu un rege oarecare. Până si indicele de nume al lucrării ne trimite la King James (paginile 30, 44, 184, 186), ceea ce înseamnă că traducătorul a comis o ispravă inadvertenţă de zile mari. E, într-adevăr, un tur de forţă să dai cu bâta în baltă aşa de rău şi aşa de consecvent traducând - culmea - una din lucrările de referinţă ale traductologiei contemporane.

☺☺ Daniel Mafteiu - Mic tratat de management culinar

Mic tratat de management culinar (Polirom, 2008) e cartea de debut a lui Daniel Mafteiu, la bază inginer, dar reprofilat in capitalism si devenit ditamai editor al celebrelor știri Pro TV. O copertă incitantă, o carieră (ne)literară de succes, iată două imbolduri suficient de puternice ca să te apuci de cartea asta.

E limpede de la bun început că avem de a face cu un roman umoristic. Vocea auctorială este a unei (autointitulate) extraterestre, vulgo o femeie tânără, top manager la o multinaţională, care are de toate în viaţă (bani cu duiumul, carieră fulminantă, bărbaţi pe alese, extratereştri şi ei, evident, nu primitori-distribuitori sau încărcători-descărcători), însă e novice în ale gătitului şi e dornică să înveţe. Textul e relatarea acestei adevărate iniţieri în ale bucătăritului, de la mersul la piaţă pentru achiziţionarea materiilor (conform unor riguroase precepte economice, desigur) prime până la etapele mai avansate ale pregătirii bucatelor.

Treptele acestei iniţieri sunt urcate cu tenacitate, iar rezultatele, cucerite cu greu şi uneori cu preţul unor mici dezastre casnice, sunt menite să constituie un manual preţios, un adevărat enchiridion contemporan pentru alte extraterestre. Nimic nu e lăsat la voia întâmplării, ceea ce nici nu e de mirare, căci e o instruire pornind de la zero. Iată câteva legi fundamentale care guvernează prepararea sendvişului:

- când gătiţi pâine cu parizer, trebuie să aveţi pregătite pâine şi parizer; nici în acest caz nu e necesar să porniţi hota;
- dacă gătiţi pâine cu unt e bine să ştiţi că felia de pâine se unge cu unt pe partea de sus [...]

 Şi tot aşa pe multe pagini, în acelaşi voit stil sobru, detaliat şi totodată ciudat de prietenos al manualelor din care poţi învăţa orice, de la construirea unui reactor nuclear în sufragerie până la udatul florilor din balcon. Daniel Mafteiu mizează pe acest divorţ dintre formă şi fond pentru a obţine efecte comice. Procedeul nu-i nou şi e banalizat verificat - umoriştii recurg la el de mai bine de 100 de ani (uneori nu strică să-i recitim pe Twain sau Jerome K. Jerome). Tratatul de management culinar exploatează din greu tehnica asta, adăugând la ea relatarea unor întâmplări semnificative (de genul o-prietenă-de-a-mea-a-făcut-X-şi-s-a-întâmplat-Y sau când-am-încercat-să-fac-cutare-s-a-întâmplat-cutare). Nimic neaşteptat, manualul împleteşte teoria cu practica, nu?

Mecanismul, verificat în timp, funcţionează ce funcţionează, până când devine agasant şi stereotip. Mai trist e că uneori, conştient sau nu, autorul ajunge să preia idei comice de prin alte locuri. De pildă, atunci când ne relatează păţania nefericită a eroinei sale cu o comandă fast food (un motiv în plus pentru a se iniţia ea însăşi în arta culinară), prozatorul reproduce aproape fidel un nucleu epic al unui episod din Seinfeld. Iubitorii serialului îşi vor da imediat seama la ce mă refer:

Ei bine, aici au început problemele: în casă n-aveam absolut nimic de mâncare. [...] De comandat ceva ar fi fost imposibil, singura firmă care livra mâncare la noi în cartier ne trecuse pe lista neagră după ce refuzasem plata a două porţii de pui cu muguri de bambus reci ca gheaţa; cei cu mâncare chinezească ne-ar fi trântit telefonul în nas în secunda în care le-am fi dat adresa. Îi păcălisem noi de câteva ori comandând pe numele vecinilor, dar se prinseseră şi trecuseră tor blocul la index.

Nu e singurul moment care pare luat din altă parte, eu am identificat încă cel puţin o întâmplare care arată ca decupată din Seinfeld şi e posibil să mai fie destule. Asta dă foarte prost, să recunoaştem, căci puţine lucruri sunt mai rele decât bancurile vechi prezentate ca noi. La fel de prost dă întreaga atmosferă creată de tonul asemănător celui din bancurile cu blonde, o specie de umor inferioară şi care trădează un întreg mod de a gândi. Alteori ai senzaţia că ai dat peste o lucrare din aşa-zisa categorie chick lit, scrieri adresate femeilor şi care abordează problemele acestora dintr-o perspectivă hazoasă (a se vedea producţiile lui Sophie Kinsella, traduse şi la noi masiv în ultimii ani). Micul tratat de management culinar nu depăşeşte limitele acestor canoane şi rămâne o realizare modestă.

☺☺☺☺ Anton Marin - Eu, gândacul

Un Gregor Samsa dâmboviţean? E o întrebare care ne vine în minte citind noua carte a lui Anton Marin, romanul Eu, gândacul, apărut la Editura Institutul European la sfârşitul anului trecut.

În aparenţă Eu, gândacul e cartea unei transformări á la Metamorfoza. Un tânăr lector, Dan C. Mihăilescu, îşi duce existenţa profesională în îmbâcsitul mediu universitar bucureştean, dominat de figuri sinistre precum dom’ profesor Corneliu Cuzbăşan (alintat, cu duioșie, cu hipocoristicul „Băşi”) sau doamna profesor Săvulescu, relicve antediluviene atotputernice. Mihăilescu se transformă pe neaşteptate (în fine, după ce bea apă din termosul lăsat de tanti Cateluţa, femeia de serviciu) în gândac:

M-am trezit într-un soi de ocean alburiu. Nu ştiu cum să explic senzaţia, dar parcă vedeam totul de jur-împrejur fără niciun efort. Deşi cam neclar, de parcă nu mi-aş fi reglat ochii încă aburiţi de somn. M-am întins lenevos şi satisfăcut. Şi în momentul următor am răcnit de spaimă. Adică aş fi răcnit de s-ar fi cutremurat camera, dacă aş fi avut glas. Mâinile mele nu mai erau mâini, ci nişte ditamai gherătaniile maronii. Am încercat să-mi ţin firea şi m-am concentrat un pic, analizându-mă. Nici nu era greu, dacă ţineam cont că vedeam totul circular, şi în faţă şi în spate, şi la stânga şi la dreapta, în acelaşi timp. Iar ce vedeam mă lăsa cu mandibulele căscate. Eram un gândac! Un gândac de bucătărie, o libarcă, poftim! Sună cam nasol, dar asta e.

De-acum încolo se pune în mişcare cu adevărat motorul epic. Mihăilescu (trimiterea, transparentă, la temutul critic literar, poate fi privită ca o timidă tentativă de procedeu postmodernist) nu e nicidecum personajul kafkian care să rămână în camera lui şi să se degradeze. Dimpotrivă, de pe noile poziţii... biologice el începe o adevărată cruciadă a binelui şi intră în contact cu noii - cum să le zic (co-specieni, adică colegi de specie?), gândacii adevăraţi, pe care îi organizează şi pe care îi foloseşte pentru a încerca să le dea o lecţie atotputernicilor de la serviciu. Multă ingeniozitate, umor cât cuprinde, mai ales de limbaj, acţiune debordantă. Lui Anton Marin îi reuşesc, ca de obicei, mai ales dialogurile purtate între oamenii „din popor”. Iată un schimb de replici între doi reprezentanţi ai proaspătului middle class, Bebe şi Nicoleta:

Bărbatul se întoarce spre ea, mijindu-şi ochii, nu tocmai a tresărire de amor, şi plusează sec:
„Bine că eşti tu deşteaptă! Te dai mare intelectuală, ce să-ţi zic!”
„Normal. Da’ nu că mă dau, ci află tu că, virgulă, chiar şi sunt! A doua promoţie de Filologie de la Spiru, băiatule! Cea mai tare facultate particulară de la noi, dacă mă-nţelegi... Plus că, fii atent, nu oricine este redactor la Evenimentu’, să ştii!”
„Daaa, cum să nu. De la piticu’ ăla peltic, megastaru’ din Găgeşti care a fost pân’ la Paris şi tot dăgeaba, că nu s-a lipit nimic de el, pân’ la tine, domnişoara Nicole, numai intelectuali dă intelectuali prin redacţia aia. Ia vezi, nu găseşti şi tu o bibilică care să nască pui vii? Poate după aia te cheamă la Antena lu’ Felix, să fii şi tu expertă în datu’ cu părerea, alături de ăia trei maimuţoi dresaţi. Hă, hă!”, se amuză Bebe imaginându-și probabil scena.
E rândul Nicoletei să-şi mijească ameninţător ochii. Vorbeşte din vârful buzelor cu un dispreţ ce se doreşte strivitor:
„Zău, mă? Bibilică care, mare, mare căcare! Nici nu ştii să vorbeşti, da’ te rupi în figuri şi ai ajuns tu, un tip care n-a citit două cărţi la viaţa lui, să-l judeci pe un om de cultură de talia lu’ domnu’ Cristoiu care e scriitor, e întemeietor de gazete şi istoric, pe deasupra! Şi ce dacă-i din Găgeşti? Da’ tu, cu tot neamu’ tău, nu eşti din Potigrafu? Ă?”

Gândacul se strecoară printre picioarele acestor oameni ai zilelor noastre, ale mărunţilor slujbaşi sau ale şefilor. Dacă îi reuşeşte sau nu planul aflăm citind cartea până la sfârşit.