12 februarie 2010

☺☺☺☺Neagu Djuvara - Războiul de şaptezeci şi şapte de ani şi premisele hegemoniei americane (1914 - 1991)

Titlul - o recunoaşte însuşi autorul, este unul „cu iz gazetăresc”. Cel puţin pentru cei care au fost elevi silitori şi îşi amintesc de două războaie mondiale (1914 - 1918 şi 1939 - 1945), să vorbeşti de unul singur, care ar fi durat aproape optzeci de ani, sună senzaţional. Cu toate astea, cartea lui Neagu Djuvara, Războiul de şaptezeci şi şapte de ani şi premisele hegemoniei americane (1914 - 1991) apărută în 2008 la Editura Humanitas numai senzaţională nu este. Dimpotrivă, micul volum, de numai 140 de pagini, e un eseu dens şi argumentat sprinţar şi isteţ, în stilul deja cunoscut al autorului. Este o succintă primblare prin câteva milenii de istorie universală, dar nu de dragul promenadei sau al etalării sterile de erudiţie, ci pentru a încerca să vedem încotro mergem.

Neagu Djuvara construieşte un model al înfloririi şi decăderii civilizaţiilor şi imperiilor care le ilustrează şi identifică, spune d-sa, „uimitoare similitudini în desfăşurarea lor”. El distinge cinci faze de dezvoltare. Primele trei sunt aproape de domeniul truismului, amintind de celebrul cosor al lui Moceanu din Marin Preda: faza larvară, faza de formare, faza de înflorire. Urmează încă două faze, faza luptei pentru hegemonie (Djuvara preia din istoria Chinei denumirea de perioadă a „regatelor combatante”) şi faza imperială, în care statul care şi-a asigurat hegemonia domină cultura respectivă pe termen lung. Detaliu deosebit de interesant - statul învingător ocupă de regulă un teritoriu oarecum marginal în raport cu centrul ariei civilizaţiei respective şi este - cronologic vorbind - ultimul sosit la masă. De exemplu, Roma triumfă asupra întregii lumi elenistice venind dintr-o margine a acesteia, Imperiul Otoman este cel care integrează civilizaţia arabă, perşii unifică Orientul Mijlociu dintr-o poziţie de nou-veniţi etc.

Eseul lui Neagu Djuvara aplică modelul la cazul particular al civilizatiei occidentale. El vede naşterea acesteia în Gallia, de unde pattern-ul se extinde treptat în tot restul Europei, ajungând într-un târziu şi în est, la noi, apoi până în Rusia. Perioada de înflorire e reprezentată de Renaştere şi marile descoperiri geografice, după care începe (să mă exprim colocvial, să mă ierte profesorul Djuvara), cafteala pentru dominaţia spaţiului de civilizaţie. Primul atentator la starea de lucruri existentă este Carol Quintul, care eşuează în tentativa sa. Războiul de 30 de ani (1618 - 1648) este şi el un episod al luptei pentru hegemonie, iar în urmăroarele două au loc tentative de mai mică amploare, dar Franţa, principala pretendentă la supremaţie, eşuează.

E rândul Germaniei. La început triumfătoare în războiul cu Franţa (1870), Germania dă un rateu răsunător în Primul Război Mondial. Următoarea (şi ultima) ei tentativă se soldează cu Al Doilea Război Mondial, pierdut în condiţiile care se cunosc. După Neagu Djuvara, cele două războaie mondiale, urmate de aşa-zisul război rece dintre SUA şi URSS a reprezentat ultimul act al perioadei regatelor combatante. Acest act se încheie cu destrămarea URSS, în 1991, iar victoria este, limpede pentru toată lumea, a Statelor Unite.

Dacă aplicăm această grilă de lectură a istoriei universale, teza susţinută de Neagu Djuvara nu mai apare defel senzaţională. Cele două războaie mondiale, oricât de distincte ar părea ca desfăşurare şi situate temporală, nu ar fi decât două episoade - majore, e adevărat - ale uneia şi aceleiaşi perioade din dezvoltarea unei civilizaţii. Nimic strident, nimic care să sfideze acel lucru pe care Descartes îl considera a fi lucrul cel mai bine distribuit din lume.

America a căştigat, aşadar, bătălia pentru supremaţie în lumea occidentală (nu intră aici în discuţie planul global mai amplu, care cuprinde, desigur, şi China). A respectat tipicul, reprezentând o arie laterală, ca vechiul Imperiu Roman odinioară, iar Statele Unite au constituit elementul cel mai recent intrat în luptă. Cum ar veni, bătălia o câştigă acela care vine de departe (provincialul) şi care se angajează ultimul în conflict.

Neagu Djuvara insistă pe drept cuvânt că istoricul nu trebuie să joace rolul de prezicător al evenimentelor ce vor sa vină. De aceea, el îşi subintitulează, prudent, lucrarea eseu de „istorie-politologie”, ceea ce îi permite să arunce o privire spre viitor. El crede că hegemonia americană nu va ajunge să se întindă asupra întregii planete. De asemenea, în ceea ce priveşte durata acestei hegemonii, perspectivele nu par foarte luminoase. Detaliu extrem de interesant: Neagu Djuvara explică, cu numeroase ilustrări din istoria marilor imperii, că faza finală a existenţei acestora e anunţată, printre altele, de ascensiunea masivă la putere a unor grupuri etnice, minorităţi, provinciali etc. care se infiltrează în structura clasei conducătoare şi ajung să dea conducătorul. De exemplu, în Imperiul Roman, îndată după ce e impusă dominaţia romană asupra bazinului Mediteranei, împăraţii se recrutează din provinciile periferice sau chiar din neamuri care nu au nimic roman în ele (sa nu uităm că însuşi Traian, proslăvit în multe cântece patriotice, e din... Hispania). În Statele Unite, minoritarii încep să ocupe din ce în ce mai multe posturi-cheie, iar în anul 2009 (la un an de la publicarea cărţii de faţă!), preşedinte ajunge un mulatru. Să se fi apropiind sfârşitul dominaţiei americane? Neagu Djuvara crede că da, iar mesajul e pesimist, căci, crede el, urmează „o lungă perioadă de dezordine generală şi tulburări haotice”.

Fie că suntem, fie că nu suntem de acord cu construcţia lui Djuvara sau cu concluziile acesteia, trebuie să recunoaştem că omul nu bate câmpii şi vine întotdeauna cu exemple interesante. Înlănţuirea argumentelor e limpede, stilul, ca de obicei, charmant şi atrăgător. Neagu Djuvara este, cred, singura personalitate importantă din România de azi pe care mi-aş alege-o ca model. Îndrăznesc chiar să mă întreb, în spiritul cărţii despre care am scris, dacă viitorul intelighenţiei noastre nu le aparţine unor ex-centrici, de pildă unora care au stat multă vreme departe de casă (Neagu Djuvara, deşi foarte în vârstă, ilustrează bine categoria), numai pentru a reveni ca să schimbe paradigma cam înţepenită de la noi. E doar un gând.

27 de comentarii:

strelnikov spunea...

> Primul atentator la starea de lucruri existentă este Carol Quintul

i dont get it. la ce atenteaza carol 5? [intamplator ma pasioneaza figurile lui carol & fi'su, de asta intreb]

cat despre "modelul" lui neagu, nush ce sa zic... primele faze [cu ascensiunea/inflorirea] sunt, cum zici, banale. ce ar ramane intriguing e ideea cu statutul excentric al invingatorului. dar nu vad ratiunea pt care ar fi asa, desi, sigur, exista exemple in sensu asta.

Wilkins Micawber spunea...

@ strelnikov

Va multumesc pentru amabilul comentariu. Credeam ca am explicat la ce "atenteaza" Carol V - la starea de lucruri din vremea lui (echilibrul de putere in europa, cum o fi fost el etc.)

Despre totala originalitate a modelului mi-e greu sa ma pronunt. Modelul planetar al structurii atomului n-a fost unul de mare originalitate, dar a ajutat mult la intelegerea proprietatilor fizico-chimice ale substantelor, cel putin pana s-a venit cu modele mai sofisticate si mai putin intuitive, dar cu o mai mare putere explicativa.

Anonim spunea...

ce nu pricep e care anume era "imperiul" [care ar urma schema lui neagu] in epoca lui carol 5?

am crezut ca e vba chiar de holy roman empire al lui carol - dar acela a esuat pan la urma, cum zici.

deci care e relatia dintre carol & schema lui neagu?

sau trebuie inteles ca - din galia sec 6-7 pana la america contemp - n'a existat nici un "invingator"?
hm.

Wilkins Micawber spunea...

@ strelnikov

Nu-s foarte priceput in ale istoriei. Inteleg totusi ca, in viziunea lui Neagu Djuvara, in aria occidentala nu a existat un mare stat dominator dupa caderea Imperiului Roman si hat dupa aceea, dincolo de Evul mediu si Renastere. Incidental, se pare ca Sf Imperiu Romano-German a fost o alcatuire destul de eterogena si lipsita de forta.

Daca pricep eu bine, Carol V a facut un efort de intarire a unitatii si centralizarii statului, in ideea impunerii sale ca forta de prim ordin in Europa. Se pare ca da, dupa schema lui Djuvara n-ar fi existat pana la America de azi niciun mare invingator.

Nu-s logodit cu ideea lui Neagu Djuvara si nici n-am caderea sa dau verdicte. Demersul mi se insa pare interesant, iar eleganta cu care il sustine recomanda cartea lecturii. Mult mai mult nici nu intentionasem sa spun.

strelnikov spunea...

se pare ca m'ai inteles gresit: curiozitatea mea era motivata tocmai de interesul in teoria lui neagu.

altfel, ur right: HREmpire n'a fost chiar un "imperiu". pe de alta parte - nici america actuala nu e, oricat ar dori'o poate.

oricum nu neg un farmec al teoriei lui. personal ma intereseaza mai mult cauzalitatea inversa: in ce fel "imperiile" [ie: violenta politica] impun/creeaza un areal cultural. nu in ce fel un areal cultural isi inventeaza/cheama un imperiu.

Anonim spunea...

...u dc moderezi toate comentariile?

Wilkins Micawber spunea...

@ strelnikov

Cred ca notiunea de "imperiu" e una mai degraba tehnica si ar fi trebuit, poate, definita mai riguros.

Ca profan, ma intereseaza pe de o parte sa aflu cat mai multe si pe de alta parte sa incerc sa pricep si eu, dupa putina mea minte, incotro merge lumea.

Moderez comentariile pentru ca uneori primesc spam si nu vreau sa am asa ceva pe blog. In rest, nu mi s-a intamplat niciodata sa cenzurez un mesaj propriu-zis, nici macar atunci cand era nepoliticos si alaturi de subiect.

Anonim spunea...

mai riguros = mai ingust, mai specific.

nush daca ar fi utila, o definitie mai ingusta a imperiului. adica o astfel de definitie ar putea lasa pe dinafara HRE - dar in mod sigur ar lasa pe dinafara si USA. nu?

ps: ma mira ce zici de spam. in primele 6 luni de bloggin am lasat comments pe blog, & n'a existat spam deloc. anyway.

Anonim spunea...

Legat de subiectul cartii - hegemoniile.

Ai citit Orson Scott Card? Saga lui Ender si Saga Umbrelor?

In special in Saga Umbrelor este abordata problematica hegemoniilor, atat din perspectiva istorica cat si dintr-una a viitorului.

Sunt foarte "catchy" teoriile lui Card care iau in discutie nu doar Europa, SUA, Rusia. Merg si in zona China - India, zona lumii arabe & islamice etc.

Chiar daca este literatura SF, o zona nu tocmai bine vazuta de restul literaturii, calitatea este de prima mana. Parerea mea este ca cele doua saga scrise de Card bat la fund multa literatura acceptata ca "buna". Faptul ca este singurul care a luat 2 ani la rand ambele premii ale genului (Hugo & Nebula) confirma.

Pe de alta parte, Djuvara este intr-adevar de apreciat prin publicatiile recente. Doua, pe teme de istorie, le-am achizitionat si eu, una am si terminat-o.

Spor!

Wilkins Micawber spunea...

@ atitudini

Multumesc pentru comentariu si recomandari. Recunosc ca subiectul e nitel cam specializat pentru mine si nici nu-s un mare iubitor al genului SF, dar in masura in care mi-o va permite timpul... cine stie...

Wilkins Micawber spunea...

@ strelnikov

Probabil ca Imperiul Romano-German e, prin caracterul lui eterogen, un caz aparte. Nefiind specialist, nu m-as adanci in subiect.

Am pus mai demult o postare despre un spectacol de opera si de atunci am fost spamuit de destule ori. mai ales cu cereri de donatii. E clar, sunt melomani astia.

strelnikov spunea...

da, exista un element decadent legat de opera [vezi & wagner] care atrage & spamul, banuiesc.

Wilkins Micawber spunea...

@ strelnikov

Depinde cum privim. Wagner, ca pionier al procedeelor muzicale moderne, nu poate aparea ca decadent; din perspectiva belcanto-ului italian el este, desigur, o blasfemie si o oroare.

Anonim spunea...

depinde cum privim. se poate argumenta ca jumatate din orientarile artistice moderne au fost decadente. ceea ce e interesant, de altfel, boala fascineaza.

Anonim spunea...

Literatura SF are un nemeritat statut. Si mi-e greu sa-mi dau seama de ce.

Chiar si literatura fantastica sta mai bine.

Si sunt cativa autori care pot da lectii oricarui MARE scriitor de "literatura universala". Nu toti. Nici foarte multi. Dar destui.

Exemple?

Asimov, A.C. Clarke, O.S. Card, Frank Herbert, Stanislav Lem, Ray Bradbury, Philip K. Dick, Ursula K. Le Guin.

Si nu cred ca mai trebuie mentionati cei care au devenit deja clasici: Jules Verne & H.G. Wells.

Nu sunt un mare cititor. Din contra, numarul lecturilor parcurse din literatura universala il consider unul dintre handicapurile mele majore.

Dar pot compara ceea ce am citit in literatura universala cu ceea ce am citit in literatura SF. In amandoua gasesc povesti de viata, dragoste, politica, intriga, peisaje, caractere, istorie etc. Dar in SF gasesc si elemente de viziune pe care nu le gasesc in alte parti. In schimb, continutul pe care il gasesc in literatura universala gasesc integral in SF.

Doar si din acest punct de vedere, consider ca SF-ul are un atuu imbatabil.

Dezavantajul este ca multora (mai ales cititoarelor) nu li se pare interesant atunci cand se vorbeste despre legaturile pseudo-neuronale din creierul pozitronic. Si nu mai vad nimic altceva. Reduc totul la ceea ce nu inteleg si nici nu reprezinta vreo pasiune. Dar multi scriitori de literatura univerala sunt... doar scriitori. Pe cand majoritatea scriitorilor de SF au cate 2 diplome in stiinte sau vreun doctorat.

In oglinda, si eu consider cartile lui Dumas o completa pierdere de vreme in comparatie cu Fundatia lui Asimov... Asta ca sa ma exprim pe ceea ce am citit nu pe presupuneri...

Wilkins Micawber spunea...

@ strelnikov

Si iata cum se inchide cercul, ajungem la ascensiune/decadere si, prin ea, la cartea lui Djuvara de la care pornisem.

Wilkins Micawber spunea...

@ atitudini

Ati deschis subiecte cat pentru un raft de carti.

Blogul meu poate depune marturie ca am dat (macar un pic) cezarului ce-i al cezarului prin postarea despre Colectia povestiri stiintifico-fantastice, unde am si recunoscut ca-mi plac unele scrieri, fara a fi un mare iubitor al genului.

E drept ca multi autori SF au si admirabile studii tehnico-stiintifice si stiu ce-i acela principiul excluziunii al lui Pauli sau generalizarea Fauconnier-Ladusaw. Cu toate acestea, nimic nu tine loc de talent, dar nimic, nimic.

Anonim spunea...

totusi cu diferenta ca, mi se pare, ascensiunea nu e neaparat clar distincta in raport cu "decaderea". probabil sunt cumva intretesute, in general vb.

[cum nota cineva - pana si tumoarea e un lucru nou, o miscare de ascensiune in raport cu organismul pe care'l paraziteaza :)]

Wilkins Micawber spunea...

@ strelnikov

Punctul de referinta, d-le, punctul de referinta face diferenta.

Anonim spunea...

lol

tot incerc, monsieur, sa va enervez, in mod politicos. si nimic.

Wilkins Micawber spunea...

@ strelnikov

Daca asta v-ati pus in minte sa faceti, d-le, adica sa ma enervati, la ocnasa munca v-ati angajat. E treaba grea, de durata, migaloasa si care cere multa dedicatie.

Anonim spunea...

really? contati pe mine.

Wilkins Micawber spunea...

@ strelnikov

Nici nu-mi imaginasem ca ati fi un om pe care sa nu se poata conta. De fel nu ma enervez pentru ca enervarea scurteaza viata si imi propun sa traiesc cat o reptila chelonee pentru a apuca sa fac cat mai multe comentarii proaste despre carti bune. Sau invers.

Anonim spunea...

well, reptila e [alaturi de vultur] unul dintre animalele lui zarathustra [cel nou nu cel vechi]. deci consider decizia dvs respectabila :)

Wilkins Micawber spunea...

@ strelnikov

Mai bine in aluzii culte/livresti sa ne batem, decat...

Dvs. de ce nu permiteti comentarii pe blog? Oi avea eu orbul gainilor sau oi avea acea membrana nictitanta (a reptilei, desigur) care m-a impiedicat sa vad cum se pun comentarii la postari.

Anonim spunea...

nu, membrana nu'i de vina, chiar e comments off acolo.

pe de'o parte ca'i mai cool fara ele, pe de alta parte pt ca [cu rare exceptii, such as right now] nu commentez pe bloguri, nici macar pe'al meu, din lipsa de timp.

Wilkins Micawber spunea...

@ strelnikov

Treaba asta cu comentariile e, vorba Chiriachitei, soacra lui Spirache Necsulescu, dupa filotimia omului...