De data asta nu-i păcăleală, ca data trecută. Chiar a apărut o nouă carte de Ilf şi Petrov şi îi spune America fără etaje (Polirom, 2010). E relatarea, pentru prima oară tradusă la noi, a călătoriei în Statele Unite a celor doi, desfăşurată între noiembrie 1935 şi ianuarie 1936. Reconvertiţi temporar la meseria de bază, cea de jurnalişti, autorii relatează în cele 450 de pagini ale cărţii scene şi întâmplări din America, schiţează portrete, fac evaluări şi comparaţii (mai ales cu Uniunea Sovietică a celui de al doilea deceniu de după revoluţie). Ei bat America de la est la vest, de la New York la Los Angeles şi înapoi, parcurg 10000 de mile cu automobilul şi notează impresii, stau de vorbă cu oamenii de la vlădică până la opincă sau, pentru a rămâne în registrul laic, de la Henry Ford la micul fermier sau autostopistul de pe şosea.
Le place America? Greu de spus, deşi probabil că nu prea, pentru că mâncarea nu are gust, pâinea e prea albă şi prea pufoasă, toată lumea aleargă după profit, muncitorii sunt exploataţi, indienii şi
La despărţire, Henry Ford, care se interesează de Uniunea Sovietică şi nutreşte o oarecare simpatie pentru ea, ne întrebă:
- Care e acum situaţia financiară a ţării dumneavoastră?
Noi tocmai citiserăm în ajun, în Pravda, celebrul articol al lui Grinko şi de aceea i-am putut oferi cele mai proaspete informaţii.
Citind asemenea pasaje, cititorul e în dilemă: să le privească drept concesie limpede făcută propagandei oficiale, sau să ia totul în cheie ironică? Pentru ultima soluţie ar pleda referirea la celebrul articol din Pravda. Dacă aici o asemenea ambiguitate e posibilă, alteori acest lucru e mai greu de conceput. De pildă, asistând la un concert al lui Rahmaninov la Carnegie Hall, autorii scriu:
Rahmaninov, după cum ne spusese un compozitor pe care-l ştiam, stă în cabină şi spune anecdote. Dar îndată ce se aude gongul, se ridică şi, compunându-şi o faţă tristă de exilat rus, se îndreaptă spre scenă.
Rahmaninov e unul din puţinii exilaţi ruşi recalcitranţi şi de altfel aflăm că publicul nici nu-l prea apreciază. Cei mai mulţi din cei care stau de vorbă cu călătorii ard de nerăbdare să revină în patrie, cel puţin în vorbe, chiar dacă în practică par bine plantaţi în solul american.
Dacă asemenea momente (şi destule altele) se explică uşor prin necesitatea de a face concesii peste concesii (să nu uităm, suntem în plin deceniu de aur al terorii staliniste), se vede câteodată şi mâna marilor Ilf şi Petrov, cei din Viţelul de aur sau Douăsprezece scaune. Asta se întâmplă mai ales când e vorba de portrete. Un exemplu e cuplul Mr. & Mrs. Adams, cei doi americani care îi însoţesc în voiajul lor. Filosovietici, aceştia alcătuiesc o pereche insolită, prezentată cu un umor burlesc irezistibil, deşi nu lipsesc tuşele caricaturale care trimit parcă la Gog-ul contemporanului Papini.
Fatalmente cârcotitori, Ilf şi Petrov nu rămân insensibili la extraordinarele realizări tehnice ale Americii, şosele şi autostrăzi impecabile, baraje (Boulder Dam abia se construise) sau uzine de tot felul. Rămân surprinşi de extraordinara calitate a serviciilor - suntem în 1935! Nu-i lasă reci nici frumuseţile naturale, dar, veritabili reporteri sovietici, ei reuşesc să scrie un capitol întreg despre Grand Canyon fără să se refere decât în treacăt la canionul propriu-zis, fiind mai atraşi de ce se întâmplă în cabana din marele parc natural.
Apariţia Americii fără etaje se anunţa drept un mare eveniment editorial. Ca admirator declarat al celor doi, nu poate decât să mă bucure ca a ieşit cartea asta, deşi între ea şi cele două romane e o diferenţă de câteva clase bune. O vorbă despre isprava editurii care, în treacăt fie spus, nu se oboseşte să onoreze evenimentul editorial printr-o prefaţă consistentă şi se mărgineşte să includă o scurtă notiţă bio-bibliografică. În fine, există o pompos intitulată Notă a traducătoarei, întinsă pe fix trei rânduri, în care aceasta mulţumeşte altor două persoane care şi-au adus contribuţia la ameliorarea stilistică a lucrării. Citind cartea, ne putem imagina ce-ar fi fost fără acest ajutor extern, nu de alta, dar găsim destule exprimări de-a dreptul proaste, de tipul „nu s-a mulţumit numai să...“. Mai ştii, poate aşa se exprimau Ilf şi Petrov, iar traducătoarea n-a făcut decât să fie fidelă originalului.
8 comentarii:
Probabil ca ati citit-o tocmai pentru semnatura. Eu imi amintesc de o carte similara scrisa de un roman: "America Ogarului Cenusiu" - Romulus Rusan. Scrisa si publicata inainte de '89 este o descriere a Americii strabatuta cu Greyhound. Minunata am gasit-o atunci iar acum as reciti-o :)
@ catalina
Ilf si Petrov se numara printre autorii mei preferati, asa ca n-aveam cum sa ratez asa ceva.
Am citit America ogarului cenusiu. In multe privinte e mai interesanta si mai echilibrata, in sensul unei mai mari libertati ideologice, decat America fara etaje. Totusi, nu stiu daca se poate face o comparatie, e vorba de epoci si constrangeri foarte diferite, chiar daca avem in ambele cazuri relatari de calatorie in America destinate publicarii intr-o tara comunista.
Totusi, nu sunt deloc convins ca daca ati reciti acum, dupa mai multi ani, America ogarului cenusiu, v-ar lasa o impresie la fel de buna ca prima data.
Da, nici eu nu cred ca ar mai fi la fel, atunci America era un taram fabulos. Eram doar nostalgica. :)
Si parca nici nu se mai scriu carti de calatorie ca alta data. Secole diferite, viteze diferite.
@ catalina
Probabil si pentru ca lumea calatoreste mai mult si nu mai pune atata pret pe impresiile altora.
Douăsprezece scaune şi Viţelul de aur sunt printre cărţile mele preferate, Ostap Bender este cel mai genial erou! Mă bucur foarte mult că am dat peste cineva care a citit America fără etaje, pe care şi eu voiam s-o citesc de când am citit celelalte două volume.
O să râd la fel de mult? :)
Le consider literatura care ar convinge pe oricine să citească!
@ Monica Tarţa
Vitelul de aur si Douasprezece scaune sunt (mai e nevoie sa spun?) doua din cartile mele favorite , iar O. Bender, chiar daca nu e neaparat "cel mai genial erou", e un personaj deosebit.
Mi-e greu sa-mi dau seama daca o sa radeti la fel de mult citind America fara etaje, desi pasaje cu efect satiric-hilar sunt destule. Atata doar ca de multe ori citindu-i pe Ilf si Petrov, chiar si in momentele lor cele mai spumoase, iti vine mai degraba tristetea decat rasul.
Nu stiu daca literatura asta ar convinge pe oricine sa citeasca. Cred ca exista insi pe care nimic nu i-ar face sa deschida o carte. Eu, unul, sunt mai egoist si imi pasa prea putin daca lumea are sau nu chef de citit :)
As indrazni sa spun ca lumea calatoreste mai mult si mai "prost". In sensul ca nimeni nu mai are timp, sau chef sau aplecare, sa strabata cu piciorul intinderi de teren, sa priveasca ruine si peisaje, cladiri si oameni, piete si plaje, apusuri si rasarituri. Calatorim mult, vedem putin, simtim putin in sterilizatele resorturi de 5 stele si in incintele presurizate ale aeronavelor. Stiu oameni care au vazut toate continentele dar daca ii intrebi cum a fost, asezandu-te confortabil pentru o lunga poveste, va trebui sa te multumesti cu zece cuvinte din care nemultumirile de tot felul nu pot sa lipseasca.
Ma opresc aici.Sunt, de mult, off topic.
@ catalina
De la caz la caz, de la om la om - probabil sunt destui cei care procedeaza asa cum spuneti dvs., dar si destui care nu intra in acest tipic.
Trimiteți un comentariu