28 mai 2012

☺☺☺ Daniela Raţiu – In vitro


Da, ştiu şi eu că literatura e un sistem autonom, cu o viaţă proprie, care nu se amestecă cu existenţa reală, că una-i una şi alta-i alta – asta e via, asta e gara, cum afirmă o veche butadă – şi ar fi un păcat de moarte să le legăm prea mult una de cealaltă. În definitiv, sunt lucruri pe care le află studenţii încă din prima jumătate de oră a mai tuturor cursurilor de teorie literară. Cu toate astea, tentaţia de a analiza tematic cărţile şi de a vedea în ce măsură conţin resturi diurne de existenţe omeneşti e una căreia cititorul îi rezistă foarte greu. Să luăm, de pildă, In vitro, cartea Danielei Raţiu (Cartea Românească, 2006). S-ar putea spune că e primul (singurul?) roman-sandvici din mica noastră literatură. Zic sandvici, pentru că cele eroinele sale, patru femei (Maia, Gisela, Camelia şi Ilinca, cea de a patra muschetăreasă) locuiesc la etajele succesive ale unui bloc de locuinţe şi îşi duc existenţele paralele (Plutarh nu e implicat, orice s-ar crede) despărţite de multe de numai câţiva metri de aer şi beton.

Autoarei nu-i displace să-şi joace niţel pe degete cititorul şi schimbă des perspectiva din care sunt relatate întâmplările, căci a avut grijă să garnisească şi latura epică cu destul material. La început ai impresia că va fi romanul suferinţelor conjugale ale Maiei, pe care un soţ nesimţitor o neglijează până când biata femeie ajunge să oscileze între dorinţa de a-l ucide şi tentaţia de a-şi pune capăt propriei vieţi. De fapt cu asta începe tot textul:

Are treizeci şi cinci de ani. E casnică. De ceva vreme se gândeşte cum să-şi omoare soţul. A încercat să se sinucidă. Are la activ mai multe tentative. De fapt, nu are curaj să-şi ducă gestul până la capăt. E doar o vrăjeală de sinucigaş. [...] A avut curaj odată. Pe jumătate. A luat două pastile de fenobarbital. Două! Doar atât. I-a fost aşa de frică să continue, încât tremura, nu a putut să-şi îndese restul pe gâtlej.

Bine că nu s-a sinucis, că rămâneam fără bunătate de personaj şi (desigur) bine că nu l-a omorât nici pe el. Ar fi fost un caz clasic de confirmare a teoriei agentului special DiNozzo din îndrăgitul serial NCIS: the wife did it. Rămasă în viaţă, Maia se va chinui în roman cu problemele ei conjugale, până ce acestea vor fi eclipsate de o mare tragedie, căci rămâne paralizată în urma unui accident de automobil.

Nici Gisela sau Camelia, prietenele şi vecinele Maiei, n-au noroc la bărbaţi şi pace. Gisela are 40 de ani, e violoncelistă şi, incapabilă să-şi găsească un soţ, se mulţumeşte cu partidele de amor cu Virgil, un coleg de la orchestră. Camelia se ţine, ca să zic aşa, cu Sandu, bărbat însurat, până când acesta rupe definitiv relaţia. Femeie înzestrată cu o sexualitate nesăţioasă, în ciuda statutului de şomeră, Camelia îşi descoperă latura lesbiană odată cu mutarea în imobil a Ilincăi, pe care o violează. Pentru că tot începusem cu menţionarea unei posibile premiere literare, să mai pomenim una: primul viol lesbian din literatura română.

Un careu de dame fără prea mult noroc, doze mari de nefericire, destul bovarism, lipsă de empatie omenească sunt ingredientele folosite de Daniela Raţiu în romanul ei. Textul e dens, alcătuit din lungi pasaje de monolog interior, de băgare a autoarei în pielea personajelor. Romanciera ţinteşte sus; fiecare din cele zece capitole poartă numele uneia din poruncile Decalogului. Ideea e bună la unele capitole şi mai proastă la altele. După caz. Uneori abordarea e tezistă, formulările se freacă (involuntar?) de feminism. Sunt reuşite portretele nenumăratelor mătuşi ale Maiei (provocarea e considerabilă, după mătușile lui Jim din Cartea nunţii a lui G. Călinescu). Alteori se bat câmpii fără prea mult orizont. Cu toate astea, ansamblul e interesant şi ar merita, poate, câteva ore din timpul cititorului ocupat.

Fact checking
Autorul unui canon celebru (în re major) se numeşte desigur Pachelbel, nu... Pachabel, cum din neştiinţa sau neglijenţa autoarei sau editorului găsim în text.  

2 comentarii:

Anonim spunea...

poate un soi de ludmila ulițkaia, cu „minciunile femeilor”?

Wilkins Micawber spunea...

@ voroncas

Minciunile femeilor n-am citit, dar cunosc alte doua carti ale autoarei care nu seamana deloc cu ce scrie Daniela Ratiu. Poate si pentru ca aceasta din urma nu pare capabila de niciun strop de (auto)ironie.