☺☺☺ Mihaela Ursa – Eroticon. Tratat despre ficţiunea amoroasă

Am isprăvit de citit Eroticon. Tratat despre ficţiunea amoroasă, cea mai recentă lucrare a Mihaelei Ursa (Cartea Românească, 2012) şi m-am gândit să scriu o postare pe tema asta. Mi-am dat seama imediat că n-o să fie simplu deloc să-mi dau cu părerea – amatorul de mine – despre chestiuni delicate cum sunt cele care ţin de avatarurile literare ale iubirii, despre tratamentul livresc al dragostei, în fine, despre ceea ce autoarea numeşte, cu precauţii pe care n-am vreme să le despic aici în patru, „ficţiune amoroasă”. Am să mă limitez aşadar la a face câteva notaţii pe marginea cărţii de faţă, fără a avea vreo pretenţie că scriu o prezentare sau o recenzie. S-o facă alţii.

Eroticon-ul are două mari secţiuni, prima numită chiar Eroticoane, cea de a doua, Erotologii. Să vedem iute ce şi cum. Eroticonul, în accepţiunea lui de aici, e un termen tehnic. Autoarea nu lasă niciun moment lucrurile la voia întâmplării şi ne oferă definiţia eroticonului, care ar fi „unitatea de bază a ficţiunii amoroase clasice, în ciuda transformărilor suferite”. Ea continuă:

[...] definesc eroticonul drept o imagine vizuală concentrată, la care avem acces prin intermediul discursului literar aflat la dispoziţie, dar în înţelegerea căreia discursul verbal dispare, se face nevăzut pentru a permite mai degrabă lectura proprie poeticilor vizuale în analiza imaginii, a figurii. [...] Mai trebuie adăugat că orice eroticon este marcat de o anumită artificialitate, este cu necesitate cultural, chiar dacă, în înţelegerea iubirii ca temă, se face abuz de argumentul „naturaleței”.

Arată cunoscut? Aş zice că da. Cei familiarizați cu venerabila (şi desueta) tradiţie structuralistă din ştiinţele sociale (în primul rând din lingvistică) vor observa o asemănare semnificativă între eroticonul doamnei Ursa şi „emele” mai vechi (fonem, morfem, semem, lexem sau chiar... culturem, un termen folosit de semioticianul Poyatos, în definirea căruia elementul vizual joacă acelaşi rol central ca la autoarea noastră – vezi aici pentru o prezentare elementară). Ca şi „emele” tradiţionale, eroticonul e un construct mai mult sau mai puţin artificial (deşi o anume doză de „naturaleţe” nu poate fi exclusă) şi e „cultural”, adică depinde de un context supraordonat. La urma urmei, nici fonemul nu e independent de contextul macrolingvistic – ceea ce în unele limbi se poate defini drept fonem este în alte limbi o simplă variantă sonoră etc. Ca şi „emele” structuraliştilor, eroticoanele sunt analizabile, decompozabile în unităţi de mai mică complexitate etc. La fel, eroticonul este integrat într-o construcţie mai complexă („[n]aratologic vorbind, erotioconul reprezintă unitatea de bază a ficţiunii amoroase clasice”). Sunt chestiuni metateoretice care ar merita o discuţie separată, ca şi eventualele conexiuni cu teoria prototipurilor (pe linia studiilor iniţiate de Eleanor Rosch la începutul anilor 1970).

Mihaela Ursa a recitit literatura de dragoste şi ne oferă exemple de eroticon precum  teatrul seducţiei (ca în Legăturile periculoase de Choderlos de Laclos, cu o prelungire târzie la Cyrano de Bergerac de Rostand) sau contemplaţia îndrăgostiţilor (ca la Chrétien de Troyes). Excursii hermeneutice în opera unor autori din epoci extrem de diferite, precum Ovidiu, Tirso de Molina sau Patrick Süskind, cu raite prin Biblie, servesc drept contraforturi ale discuţiei. Mi-a plăcut discuţia războiului amoros din Îmblânzirea scorpiei. Din perspectivă cognitivă, discuţia reflexelor literare ale relaţiilor agitate dintre sexe ar fi avut poate de profitat de pe urma unei raportări la Women, Fire, and Dangerous Things de George Lakoff.

Cea de a doua parte a cărţii se ocupă de aşa-zisele erotologii. Erotologia e definită drept „o pseudo-explicaţie, o pseudo-teorie, un cod de identificare” sau, simplificând, artefactul literar al iubirii qua ceva. Tipologia, extrem de variată, e ilustrată abundent. Androginul şi iubirea platonică sunt introduse pornind de la textul fundamental din Banchetul lui Platon, cu extensii reuşite la Thomas Mann (Moartea la Veneţia). M-am mirat că nu e adus în discuţie şi Orlando al Virginiei Woolf, dar literatura universală e un sac fără fund şi nu-i poţi reproşa nimănui că nu-l deşartă pe tot. Iubirea magnetică, iubirea ca boală/blestem, iubirea libertină sau la limita infracţiunii (Nabokov) sunt doar câteva din erotologiile care au parte de secţiuni separate.

Cititorul entuziast va aprecia la Eroticon-ul Mihaelei Ursa erudiţia dublată de pasiune. Ea nu uită să ne amintească de calitatea d-sale de „femeie vie” pe lângă cea de universitar şi e capabilă de vibraţie entuziastă în faţa unor cărţi pe care, să nu fim ipocriţi, le mai frunzăresc doar studenţii înainte de examen, pentru a le uita a doua zi. Discuţiile de caz sunt purtate cu sagacitate şi acribie, iar expunerii nu îi lipseşte eleganţa. E drept, se strecoară şi chifle (ca „investirea” în loc de „învestirea” la pagina 46 sau la traducerea greşită a englezescului „act” prin falsul său prieten românesc în sintagma Obscene Publications Act etc.) E binevenită sinteza din capitolul final (Încheiere. Despre feluritele chipuri ale iubirii), deşi un index de autori/opere ar fi făcut minuni. Nu e însă timpul pierdut, viitoarele ediţii pot îndrepta asemenea neajunsuri. În fine, e perfect de înţeles reţinerea Mihaelei Ursa faţă de literatura română, din rândul producţiilor căreia nu se recoltează exemple pentru eroticoane sau erotologii. Dar asta e deja o altă discuţie, la fel de interesantă.