Cum s-a întâlnit sionistul cu antisemitul

Viena anilor 1885-1900 e scena alunecării treptate de la liberalismul burghez relaxat şi tolerant înspre populismul antisemit, cu sau fără nuanţe catolice. Perioada coincide cu ascensiunea unor lideri populişti precum Schönerer sau Lueger. Cel de al doilea avea să ajungă de altfel primar şi ulterior model de acţiune pentru Hitler. Contraponderea acestei evoluţii e dată de noua mişcare sionistă iniţiată de Theodor Herzl (1869-1904), jurnalist şi gânditor utopic de notorietate, multă vreme corespondent la Paris al gazetei vieneze Neue Freie Presse. Aflat în capitala Franţei, Herzl frecventează opera. Iată ce ne spune Carl E. Schorske în Viena fin-de-siècle. Politică şi cultură:

După ce primi vestea despre rezultatul alegerilor din Viena [pentru consiliul municipal, din 1895], Herzl se duse la o reprezentaţie cu Tannhäuser. Deşi nu era un admirator fanatic al lui Wagner şi nici măcar nu frecventa opera mai des decât era obiceiul la Viena, de data aceasta Herzl fu electrizat de Tannhäuser. El se întoarse acasă plin de exaltare şi se aşeză la masa de lucru, schițând, într-o febră a entuziasmului vecină cu transa, visul său de secesiune a evreilor de Europa. Wagner era cel care determinase dezlănţuirea energiilor intelectuale ale lui Herzl într-un torent al creaţiei; ce ironie a soartei, şi totuşi cât de firesc din punct de vedere psihologic! Demonstraţia studenţească în onoarea lui Wagner, din 1883, la puţin timp după moartea acestuia, prilejuise prima confruntare traumatică a lui Herzl cu limitele toleranţei creştine şi îl forţase să aleagă între onoarea de a fi membru al unei asociaţii studenţeşti şi onoarea sa de evreu. De atunci, Herzl dusese o viaţă al cărei caracter nu era specific evreiesc, o viaţă de european educat, luminat şi plin de rafinament care crede în „progresul societăţii non-iudaice”. Numai de curând se întorsese, în fanteziile sale, către străvechea autoritate creştină pentru a găsi o soluţie problemei evreieşti. Ce putea Tannhäuser să-i spună lui Herzl? – Tannhäuser, pelerinul romantic care, căutând în zadar ajutorul Papei în criza sa de conştiinţă creştină, reafirma propria sa integritate prin afirmarea iubirii profane, de care încercase în zadar să se desprindă. Este oare posibil ca Herzl să fi găsit, în actul eliberator din punct de vedere moral al întoarcerii lui Tannhäuser la grotă, o paralelă a propriei sale întoarceri către ghetou? Nu putem şti cu certitudine. În orice caz, Wagner trebuie să fi fost pentru Herzl, ca pentru atîţia alţii din generaţia sa, apărătorul inimii în faţa minţii, al Volk-ului în faţa masei, al revoltei celor tineri şi plini de vitalitate împotriva celor vârstnici şi osificaţi. în acest spirit –  însă înarmat cu armele raţiunii moderne şi cu intuiţiile artei – Herzl păşea acum către ruptura sa de lumea liberală şi sece­siunea evreilor de Europa. Mişcarea sionistă urma să fie un fel de Gesamtkunstwerk al noii politici. Herzl percepea acest fapt când spunea: „Exodul lui Moise ar fi în comparaţie [cu al meu] ca un Singspiel de carnaval al lui Hans Sachs faţă de o operă wagneriană”.

Iată un ciudat caz de întâlnire (providenţială?) între artistul antisemit şi gânditorul politic sionist. N-ar fi prima dată că un spectacol parizian cu Tannhäuser lasă impresii puternice asupra unei personalităţi. Baudelaire asistase la unul în 1861, iar rezultatul fusese cunoscutul eseu Richard Wagner şi Tannhäuser la Paris (vezi aici o postare mai veche pe tema admiraţiei poetului francez pentru compozitorul german).

În imagine, reprezentare a lui Tannhäuser cel real, poet medieval care i-a servit drept model lui Wagner (de aici).