În 1963 se împlineau 150 de ani de la naşterea lui Wagner
(era, ca şi acest nou 2013, un an de sărbătoare pentru admiratorii muzicii compozitorului).
Germania de Est, stat în care propaganda juca un rol esenţial, avea de gând să
marcheze evenimentul într-un mod memorabil. Ministerul Culturii a anunţat
publicarea ediţiei complete a corespondenţei lui Wagner (în cadrul căreia urma
să figureze la loc de cinste un facsimil al scrisorilor către familia Wesendonck,
inspiratoare, prin partea sa feminină, a lui Tristan). Asta nu era însă de ajuns, Wagner trebuia să pătrundă
adânc în masele de oameni ai muncii, aşa că s-au anunţat şi înregistrări la
preţuri foarte mici şi în tiraje masive. RDG trebuia să apară în ochii
celorlalţi ca adevărata depozitară a moştenirii wagneriene, germanii din vest
fiind mai degrabă nişte impostori ahtiaţi după bani. Mai mult, vest-germanii o
luaseră şi pe un drum ideologic greşit. Hans Bentzien, ministrul est-german al
Culturii, declara de altfel că „în vreme ce în Republica Democrată Germană are
loc un proces de apropriere autentic creator şi asimilator al operei lui
Wagner, acest lucru este suspendat în Germania de Vest ca urmare al unui foarte
mare număr de interpretări ce se întind de la misticismul reacţionar la
formalism”.
În 1961 s-a înfiinţat un comitet format din numeroşi
specialişti, a cărui principală sarcină era să formuleze o abordare ideologică potrivită
a creaţiei compozitorului cu ocazia sescvicentenarului. Nemţii, fie ei şi
redegişti, s-au dovedit şi de această dată metodici şi riguroşi. Au fost
identificate douăsprezece domenii de discuţie. Acolo unde lucrurile nu au putut
fi aduse pe făgaşul convenabil al militantismului social şi al luptei pentru
progres s-a recurs la o soluţie de compromis, admiţându-se că creaţia lui
Wagner are numeroase contradicţii. Anul 1848 fusese un punct de cotitură,
dincolo de care cam tot ce scrisese (cu excepţia excepţiei fericite a Maeştrilor cântăreţi), era problematic:
Această atitudine contradictorie a lui Wagner
este reflectată limpede în creaţiile sale. Încă din Ring, dar mai ales în
Tristan şi Parsival [sic], găsim trăsături mistice şi negatoare ale lumii care
îşi au originea în lipsa de speranţe a burgheziei acelei vremi. Asemenea
trăsături sunt în mod esenţial străine dramelor sale muzicale din perioada
prerevoluţionară şi nu apar nici în Die Meistersinger, care datează din 1867.
„Fascismul hitlerist” şi, ulterior, „cercurile
reacţionare” îl interpretaseră greşit pe Wagner şi şi-l anexaseră în mod
necorespunzător tocmai pentru că nu înţeleseseră caracterul total al artei
acestuia, arăta comitetul. Concentrându-se exclusiv asupra caracteristicilor
negative, cercurile respective ajunseseră să corupă opera. Drept reacţie,
comitetul pentru sărbătorirea celor 150 de ani de la naşterea lui Wagner l-a
înfăţişat ca pe un compozitor realist socialist, care răspundea şi el cum putea
la problemele şi conflictele inerente din societatea timpului său. În cele din
urmă dificultăţile ideologice au făcut ca amploarea manifestărilor să fie mult
mai mică. S-a renunţat la festivalul Wagner anunţat şi s-a ţinut doar o
manifestare comemorativă scurtă, urmată de un colocviu. Cartoful fierbinte se
dovedise greu de înghiţit.
Această
serie de postări (vezi primele două părţi aici şi aici) se bazează pe articolul Imagining Richard Wagner: The Janus Head of a Divided Nation publicat de
Elaine Kelly în Kritika: Explorations in Russian and Eurasian History, vol.9, nr.4 (2008). Traducerea citatelor este a
mea. În imagine, marcă poştală comemorativă emisă în RDG în 1963 (de
aici).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu