30 decembrie 2012

☺☺ Radu Aldulescu – Cronicile genocidului


În postarea mea despre Istoria eroilor unui ţinut de verdeaţă şi răcoare scriam (aici), cu peste doi ani urmă, că Radu Aldulescu „nu iese, în esenţă, din tiparul care l-a consacrat în romane precum Amantul colivăreseiProorocii Ierusalimului sau Mirii nemuririi şi ne poartă, cu variaţiuni puţin însemnate de la o carte la alta, în lumea lumpenproletariatului, a boemei mizere şi a violenţei”. Citind, zilele trecute, cea mai recentă carte a autorului (Cronicile genocidului, Cartea Românească, 2012), nu am cum să nu observ că nici ea nu se clinteşte din tipicul sus-pomenit. În tradiţia ştiută, avem şi aici un personaj central pentru acţiunea romanului, dar perfect periferic în raport cu societatea românească contemporană aşa cum e ea suprinsă, de altfel cu mult realism, în scriere. Robert Stan (zis Diavolul) e un bărbat deja în vârstă, cel puţin după standardele locale, căci în ţările mai răsărite un om de 58 de ani, cât are el la început, e considerat încă tânăr. Ar fi văzut destule la viaţa lui complet nespectaculoasă, a practicat diferite meserii care nu sunt de natură să te umple de mândrie, cum ar fi cea de gropar sau, în anii mai din urmă, paznic la magazinele noilor patroni. Elementul insolit îl constituie convieţuirea lui cu Andreea, o femeie cu peste 20 de ani mai tânără, suicidară, care are şi un băiat, Andrei.

Cuplul trăieşte în mizerie, slujbele, şi aşa proaste, sunt precare, aşa că cei doi se hotărăsc să spargă ghinionul şi să vândă garsoniera din Bucureşti a Andreei pentru a se stabili la Frăsineni, o localitate probabil fictivă, undeva la graniţa judeţelor Argeş şi Vâlcea, oraş de provincie unde totul e mai ieftin. Acolo, un întreg lanţ al cunoştinţelor (asemănător cu cel al slăbiciunilor care face legătura între madam Piscupescu şi Costică Ionescu) îl face pe Robert să reîntâlnească o fostă febleţe din anii 1970, care are la rândul mai multe fete, dintre care una, Brânduşa, se îndrăgosteşte lulea de el. Este perioada de glorie a lui Robert, prins (flatant, nu?) între două femei mult mai tinere. Dintre acestea, cea nou venită (alintată cu diminutivul de mahala Floricica) îl şi angajează ca paznic la şcoala la care e directoare adjunctă.

Brânduşa şi amantul ei tomnatic vor plăti însă pentru plăcerile interzise. Soţul femeii, Laurian Susanu, e un fel de boss din presa locală, autor de editoriale demolatoare şi titular al rubricii Cronicile genocidului din gazeta numită sforăitor-ironic Foaie argeşeană pentru minte şi cuget. Susanu, un individ bogat şi plin de putere, pare iniţial neinteresat de infidelităţile consoartei, dar va decide în cele din urmă să... nu povestesc ce, ca să nu stric cheful celor care ar vrea să citească cartea.

Miza romanului pare destul de măruntă. Sunt drame de mahala lipsite probabil de semnificaţii mai adânci, foieşte peste tot o lume măruntă şi care încearcă să supravieţuiască în lupta cu greutăţile vieţii din primele două decenii postcomuniste, dar ne sunt înfăţişaţi şi câţiva din învingătorii necinstiți ai acestei ciocniri. Robert e mai degrabă unidimensional, şters, adesea abulic. Câţiva din eroi sunt ceva mai bine reliefaţi (madam Friţ, vecina cinofilă, Miron Geană, fratele ei şi coleg de muncă cu Robert, cămătarul Auraş Crivac etc.), dar nu au de interpretat partituri prea întinse. Nici cele două roluri feminine importante (Andreea, Brânduşa) nu strălucesc prin relief. Dacă personajele şi acţiunea, în cea mai mare parte a lor, nu sunt de natură să se impună în ochii cititorului mai pretenţios, stilul lui Aldulescu rezervă câteodată surprize plăcute:

Păcatele tinereţilor cele grele ca pământul scos din gropi: mam trufit, am ispitit şi am minţit, am furat şi am preacurvit şi am ucis, miluieştemă, Doamne, după mare mila Ta şi cu timpul morţii deveniră tot mai grei pe când îi ducea de la capelă la groapă cu targa sau cu căruciorul şi încă şi mai greu ajunsese mirosul lor de carne stricată, oricât de bine ar fi fost îmbălsămaţi sau oricât de frig ar fi fost. Duhoarea de hoit parcă ar fi tras după ea pacheţelele cu pomană împărţite la groapă, copănelele de pui, bucăţile de peşte prăjit, pilaful, castraveciorii, napolitanele, eugeniile, pachetele de biscuiţi, plăcinţelele, prăjiturelele, coliva din păhărelele de plastic, sticlele de vin şi de ţuică de turnat pe mormânt şi de dat pe gât ca să spele gustul morţii, dar mai curând năclăindul şi învârtoșându-l.

Faţă de Istoria eroilor unui ţinut de verdeaţă şi răcoare, Cronicile genocidului reprezintă totuşi, dacă nu regres calitativ, măcar o dovadă de stagnare a inspiraţiei romancierului. Vâna de scriitor bun se vede cu uşurinţă în câteva locuri, dar în ansamblu rezultatul e mai degrabă nesatisfăcător pentru cititorul căruia i-au plăcut cărţile de până acum ale lui Radu Aldulescu. Vina acestuia e doar de a fi scos pe piaţă până acum produse literare mai bune decât cel mai recent.

2 comentarii:

Dinu D. Nica spunea...

Ați surprins foarte pertinent esența fenomenului de declin actual, al așa-zisei proze a mahalalei românești,ori a sub-culturii lumpen contemporane(care-și trage seva istorică, la noi, din "Groapa" lui E. Barbu, dar nu numai). După umila mea părere, în lipsa unui talent scriitoricesc cvasi-titanic, care să miște cu adevărat lucrurile în domeniu, o soluție destul de facilă rămâne transgresarea derizoriului perpetuat,în fantastic și oniric(dar și pentru asta se cere , indubitabil, talent!). Ori, mai rămâne, totuși, varianta minimalistă a învârtirii sterile și mecanice, în gol, la care a condus, finalmente, curentul introspectiv-mizerabilist și Ego-ist de la "Polirom" (consorțiu care a înghițit, de ani buni - și nu cu rezultatele artistice cele mai fericite - și Editura "Cartea Românească",editură la care a apărut opusul despre care și Dvs., și eu, desigur, în proporții diferite,tocmai ne-am dat aici cu presupusul).
În rest, vă doresc, Dvs. și excelentului Dvs. blog, la cât mai mulți ani!
Dinu D. Nica

Wilkins Micawber spunea...

@ Dinu D. Nica

Observatia din postarea mea fusese mult mai modesta si nu avea in intentie sa puna in discutie o intreaga epoca literara :)

Derizoriul poate fi, pana la un punct, o categorie estetica la fel de legitima ca sublimul, e doar o chestiune de dozare.

Multumesc pentru urarile dvs. amabile si pentru la fel de amabilele complimente. La multi ani si dvs!