☺☺☺ Dan Stanca - Craii şi morţii

În Craii şi morţii (Cartea Românească, 2012) Dan Stanca pare obsedat de ideea de ficţiune şi, implicit, de raporturile acesteia cu realitatea. O dovadă limpede e prezenţa unui refren care afirmă explicit, să priceapă până şi cititorul mai puţin perspicace: Când te apucă lehamitea de ficţiune, fii sigur că taman atunci ficţiunea se năpusteşte asupra ta... De fapt, această aserţiune spune adevărul doar pe jumătate, căci în roman avem de a face nu doar cu o veritabilă năvală a ficţiunii în viaţa (livresc) reală, ci şi cu interacţiuni de tipul meta-ficţiunii, al poveştii despre poveste, ba şi cu o încercare de re-ficţionalizare a unor personaje altminteri cunoscute până și celor care aveau obiceiul să chiulească de la orele de literatură română. E vorba, bineînţeles, de cei trei crai ai lui Mateiu Caragiale, Paşadia, Pirgu şi Pantazi, care dau de altfel şi titlurile a trei mari capitole.

Cei trei sunt reîncarnări  contemporane (fictive, drace!) ale eroilor literari, colegi de breaslă ai naratorului, un anume Horia Stanciu, aspirant la glorie literară. El explorează teme cu vădită încărcătură ezoterică ce îl duc departe în istorie şi îl fac să urmărească traseul cavalerilor de Malta din insula lor mediteraneană până în Rusia lui Alexandru I, pentru ca totul să se constituie într-o adevărată explicaţie rocambolesc-etiologică a originii crailor bucureşteni. Conform fişei biografice confecţionate de romancier,  Stanciu e un ziarist ratat şi pe deasupra cam bătrâior, pripăşit pe la o gazetă a Patriarhiei. Omul are un menaj eşuat pe care îl împarte cu Diana, o femeie mult mai tânără şi dornică de compensaţii extraconjugale. Una peste alta, un exerciţiu al sordidului şi marginalităţii prin care Dan Stanca se arată întrucâtva apropiat de Radu Aldulescu.

Mult succes în viaţă nu au nici „craii”. Victor Paşadia se arată crai şi în relaţiile cu femeile (scurta aventură cu Diana pare să nu-l afecteze prea tare pe soţul încornorat), pare perfect adaptat la realităţile social pre- şi postdecembriste, dar sfârşeşte la puşcărie (să recunoaștem, niţel deus ex machina). Noroc nu are nici Florea Pirgu, ziarist cu vechi state de activitate în regimul comunist, al cărui destin îl duce la casa de nebuni după ce omul îşi pierde minţile în împrejurări cu încărcătură simbolică (a se vedea episodul genţii pline cu cenuşă). Cel de al treilea crai, Alexandru Pantazi, tipograf, se sinucide după ce în ultimii ani de comunism acţionase ca disident. E o trimitere destul de transparentă la cazul lui Alexandru Chivoiu, membru al grupului lui Petre Mihai Băcanu de la România liberă a anilor 1980, care s-a sinucis în 2005 aruncându-se în faţa metroului. De altfel acest roman e înţesat de aluzii la personaje reale din presa autohtonă. Cititorul de rând nu are la dispoziţie chei pentru a elucida toate corespondențele şi de fapt jocul acesta nici nu e din cale-afară de interesant pentru outsideri.  

Perspectiva narativă se modifică în ultimul sfert al cărţii odată cu dispariţia povestitorului, iar rolul acestuia e preluat de un anume Mihai Ştefănescu, introdus cam pe nepusă masă ca medic psihiatru curant al lui Pirgu. Ştefănescu e omul raţional care pare să vrea să facă ordine în toată harababura şi să tragă concluziile care par să ducă într-un punct de intersecţie al istoriei cu prezentul. Craii şi morţii e un roman cu idee interesantă, nu lipsit de tramă epică şi chiar suspense pe alocuri, din păcate tributar câteodată unui retorism supărător, materializat prin repetiţii şi refrenuri greoaie, şi cu incursiuni într-o istorie fantasy care riscă să-l obosească inutil pe cititor.

Juriul criticilor literari a pus acest roman pe lista scurtă pentru premiul literar „Augustin Frățilă” (aici).