Alexandru Şahighian - Coiful de aur

Cu Coiful de aur (Editura tineretului, 1968; prima ediţia apăruse, se pare, cu câţiva ani mai devreme) Alexandru Şahighian (1901-1965) continuă tradiţia postbelică a romanelor de aventuri pentru tineret reprezentată de Marea Bătălie de la Iazul Mic de Octav Pancu-Iaşi (despre care am scris aici) sau, pentru a pomeni un exemplu notoriu, de Cireşarii lui Constantin Chiriţă. Schema după care sunt construite asemenea cărţi e cam aceeaşi: un grup de copii plini de imaginaţie şi amatori de întâmplări palpitante se organizează în vederea unor fapte glorioase şi sfârşesc, oarecum prozaic, prin a demasca tot felul de răufăcători, de preferinţă rămăşite ale fostului regim odios burghezo-moşieresc. Canonul fusese aşadar fixat, iar Şahighian propune tinerilor cititori o localizare pitorească, deoarece acţiunea se petrece în Delta Dunării, cu grindurile şi plaurii ei cu tot, cu pădurea Caraorman, cu pescari şi legende cu istorisirea cărora autorul nu se zgârceşte. Eroii sunt membrii „brigăzii” conduse de Nicolae, un puşti de 13 ani. Sunt copii din Sulina, de vârste apropiate, băieţi cu toţii, cu excepţia Mariei, singura fată care reuşeşte să fie admisă în acest club select.

Acţiunea e pusă în mişcare de acostarea unui vapor italian, apar personaje ciudate şi, evident, dubioase (la loc de frunte, marinarii italieni, dar şi localnici precum Spiru „şchiopul”). Un ins enigmatic e marinarul Paul, om umblat pe mări şi oceane, trecut prin naufragii şi repatriat în cele din urmă. „Pentru asta m-am întors în patrie, să nu mai văd stăpâni, să trăiesc în ţara noastră socialistă care respectă omul”, declară el, dând impresia unui ins bine înfipt în realităţile social-politice ale vremii. Suntem în vara anului 1957, iar amintirile războiului sunt încă proaspete. Copiii din brigada lui Nicolae visează călătorii şi comori, iar sosirea vasului străin e de natură să le stimuleze imaginaţia. Precis au venit italienii să recupereze o comoară îngropată undeva prin Deltă!

Şi pentru că lucrurile se fac aşa cum trebuie, brigadierii, care sesizaseră niscai activităţi suspecte, se adresează miliţiei. Comandantul „organelor” e, se înţelege, un om de toată isprava. Deziluzie însă, totul se soldează cu descoperirea unei amărâte acţiuni de contrabandă. Este, cu toate acestea, un prim vârf al acţiunii, chiar dacă rezultatele sunt mediocre. Încurajaţi de succes, copiii plănuiesc o expediţie adevărată, la bordul unei „corăbii” botezate Vijeliosul. Abia acum se îngroaşă intriga. Micii marinari sunt surprinşi de furtună, se rătăcesc, trăiesc o noapte de coşmar, dar de data asta chinul lor îşi găseşte o dublă răsplată. Ei descoperă un tezaur îngropat de trupele germane la sfârşitul războiului (cu coiful de aur care dă titlul cărţii); ba mai mult, îl demască pe Paul. Acesta, colaboraţionist sinistru, îşi escamota adevărata identitate. Când colo, era una şi aceeaşi persoană cu un anume Willy, unealta nemţilor, personaj negativ prin excelenţă, însemnat de altfel cu o cicatrice pe care şi-o ascundea lăsându-şi barbă, „un trădător al poporului său, un fascist vândut duşmanilor”.

Romancierul trudeşte la conturarea eroilor săi. Nicolae, şeful, are stofă de lider, însă are meteahna se a se pierde uneori în reverii, Andrei e botanistul grupului (prezenţa omului de ştiinţă face parte din canon), Luca e timid, Vladimir, flegmatic şi cu ticuri verbale („Valabil!”) etc. Maria, singura fată din grup, are de luptat cu stereotipurile falocentrice, căci „brigada nu prea vroia să aibă de a face cu fete”. „Să se ducă la fete, să se joace cu păpuşile”, spune la un moment dat cineva. Ea se arată însă mai destoinică decât mulţi dintre băieţi şi reuşeşte să fie acceptată în acest adevărat Männerbund. Să nu se creadă că aceşti copii sunt vreun moment de capul lor. Ei sunt cuprinşi într-o tabără de vară asupra căreia veghează cu vigilenţă instructorul de pionieri, profesorul Alexandru Achiţei, „fiu de ţărani nevoiaşi”, preocupat de istoria grupurilor de partizani din Deltă.

Alexandru Şahighian nu face nicio concesie ideologică şi îşi împănează romanul cu pasaje  tematice lipsite de orice echivoc:

Copiii de azi au cu adevărat copilărie, o copilărie veselă şi sănătoasă. Nu e nevoie să-ţi descriu toate bucuriile pe care le pot avea ei în ţara noastră acum, când au fost alungaţi stăpânii de odinioară.

Ar fi totuşi pripit să aplicăm acestei cărţi eticheta de scriere ideologizată şi să ne oprim aici. Cu toate concesiile – destule – făcute comandamentelor epocii, Coiful de aur este o carte antrenantă, cu dialoguri şi întâmplări care trebuie să fi reţinut nu de puţine ori atenţia cititorilor de acum aproape cincizeci de ani. Stâlp de nădejde al realismului socialist din primele două decenii de după 1944, Alexandru Şahighian surprinde în câteva rânduri prin prospeţimea şi tehnica insolită a naraţiunii, cu elemente de autoreferenţialitate strecurate neaşteptat printre tămâierile rituale ale realizărilor „epocii”. Coperta volumului a fost realizată de Kalab Francisc.