I. M. Ştefan - Din tainele cerului

Pe I. M. Ştefan, autorul volumaşului Din tainele cerului, apărut în 1958 în pe atunci populara colecţie Să ştim a Editurii Tineretului, îl cunosc poate mai bine amatorii de scrieri SF ceva mai copţi, căci perioada de glorie a acestui autor, de factură mai degrabă modestă, s-a situat undeva în deceniile al şaselea şi al şaptelea ale secolului trecut. Scriitorul, foarte activ în epocă, a semnat singur sau în colaborare cu Radu Nor destule lucrări de gen, dar s-a afirmat şi în domeniul literaturii de popularizare ştiinţifică pentru copii şi adolescenţi, aşa cum e cazul cărţii de faţă. Este o scurtă expunere a unor cunoştinţe elementare de astronomie pe care, pentru a o face mai uşor de mestecat de către micii cititori, scriitorul o deghizează într-o poveste autobiografică istorisită de corpurile cereşti. E, practic, un manual de astronomie elementară în care locul expunerii seci la persoana a treia este luat de relatarea aceloraşi fapte din perspectiva unui meteorit aflat în cădere pe planeta noastră sau a unei raze de lumină care ne vine din cosmos. Convenţia, deloc originală, e limpede de la început, nu cumva să-i dea cuiva prin cap că au loc fenomene supranaturale; în plus, formula corectă ideologic este că munca, alături de fenomenele naturii, este un element primordial în ordine ontologică:

Lucrurile n-au grai.

Ce păcat!

Câte întâmplări n-ar putea ele istorisi, dac-ar vorbi aşa cum vorbesc oamenii! Gândiţi-vă că obiectele cele mai obişnuite din jurul vostru  un scaun, o masă, un ceasornic, un cleşte, un creion, o pâine  au trecut prin nenumărate prefaceri, rod al muncii, până ce au devenit ceea ce sunt.

Multe, foarte multe, ar avea de povestit şi acele lucruri pe care le întâlnim în natură.

Picătura de ploaie, vântul şi fulgerul, de pildă cunosc de minune giganticul ocean de aer al atmosferei, laboratorul în care se plămădeşte vremea [...]. Pe pământul nostru vin şi soli cu mult mai îndepărtaţi, chiar trimişi ai altor lumi, ai altor meleaguri decât cel pământesc. (Dacă lucrurile ar avea grai)

Urmează un diptic format din Povestea pietrei din cer (autoprezentarea făcută de un meteorit) şi Povestea razei de lumină cea iute de picior, unde raza e pusă şi ea să se prezinte (e foarte dinamică, de altfel: N-am prea multă vreme de stat la taifas. De aceea m-a cam supărat vorbăria meteoritului. Aşa e el. Când se porneşte să turuie, e ca o morişcă stricată.) Meteoritul e într-adevăr mai sfătos şi-şi permite luxul de a face incursiuni în istoria cunoştinţelor astronomice ale omenirii, respingând ferm explicaţiile neştiinţifice date în trecut pietrelor care cad din cer şi eresurile legate de ele. Printre acestea, la loc de frunte se numără istorioara cu locuitorii dintr-un burg medieval (occidental, evident) care, găsind un meteorit, l-au aşezat la loc de cinste în biserică, nu înainte de a-l lega bine cu lanţuri pentru a-l împiedica să-şi ia zborul în spaţiu. Nu lipsesc datele cantitative, comparaţii cu elemente terestre, vehicule, viteze şi iar legende demantelate legate de sistemul solar, mişcarea corpurilor cereşti, ploile de stele etc.

La fel sunt structurate lucrurile şi în capitolul consacrat razei de lumină, unde e loc chiar pentru mai multe cifre... astronomice. Este secţiunea care ar trebui să-i dea de gândit tânărului cititor, căci aici sunt introduse idei despre cosmogonie, naşterea şi moartea stelelor, galaxii şi sori (fără vreo încercare de a introduce elemente de teorie a relativităţii, chiar dacă se spune apăsat că viteza luminii este cea mai mare din univers). Există, în această expunere de fenomene astrale, un fel de crescendo care duce la un final de-a dreptul filozofic. Desigur, asta nu-l face mai puţin caraghios, ba chiar agramat pe alocuri:

Ce este fiinţa omenească?

Un grăunte de praf, dacă îl [sic] asemuim cu stelele şi galaxiile de care v-am vorbit sau dacă ne gândim la depărtările neasemuite care despart corpurile cereşti unul de celălalt. Şi totuşi, cât de măreţ e acest grăunte! În mintea sa omul a putut cuprinde întreg Universul, cu lumile sale fără număr, cu întinderea lui nesfârşită, cu veşnica lui prefacere! A putut măsura şi cântări astrele, ba a şi aflat din ce sunt alcătuite, cum se nasc şi cum mor, iar mâna lui a desenat hărţi minunate, pe care a însemnat până şi locul unde se găseşte Pământul în Cosmos.

Nimic, aşadar, de semnalat în cartea lui I. M. Ştefan. Din tainele cerului este un volum perfect banal, dar ar trebui să te poţi pune în locul copilului de acum aproape şaizeci de ani pentru a-ţi putea da seama dacă i-a plăcut. Oricum, surprinzător poate, concesiile ideologice sunt minime, abstracţie făcând de încadrarea strictă în limitele materialismului dialectic oficial. Încă mai neaşteptată e lipsa oricărei referinţe la realizările spaţiale ale Uniunii Sovietice, într-o epocă în care reverenţele faţă de prietenii de la Răsărit erau de rigoare. E posibil ca asta să se datorească faptului că primul satelit artificial este lansat în octombrie 1957, iar cartea apare în primăvara anului următor. De mirare totuşi că nu s-a găsit măcar în redacţie loc pentru a strecura în text câteva laude.

Volumul este înţesat de ilustraţii frumoase realizate de Dumitru Ionescu.