Am văzut data trecută că, fără a fi lipsit de gust muzical, Freud era
conservator şi în general lipsit de deschidere faţă de lucrările
contemporanilor. În Freud. A life for Our
Time, Peter Gay menţionează două excepţii de la această regulă: Carmen şi
Maeştrii cântăreţi... (traducerea mea):
De asemenea, îi plăcea
Carmen, operă care, deşi avusese nevoie de ceva timp să cucerească Parisul după
premiera din 1875, devenise repede o mare favorită în ţările de limbă germană. Brahms,
Wagner şi Ceaikovski, care erau de acord în puţine privinţe, erau cu toţii de
părere că ultima operă a lui Bizet este o capodoperă; Nietzsche, care asistase
la cel puţin douăzeci de reprezentaţii, invoca vitalitatea şi farmecul galic al
acestei opere în polemica lui îndreptată împotriva dramelor muzicale teutonice
greoaie ale lui Wagner; Bismarck, un meloman bine informat, se lăuda că a
ascultat-o de douăzeci şi şapte de ori. Nu trebuie să fii un admirator al
avangardei ca să-şi placă aceste opere. Freud le cunoştea cu siguranţă
suficient de bine pentru a le cita în lucrările sale: aria Se vuol ballare,
signor contino, declaraţia făcută de Sarastro prinţesei Pamina în Flautul
fermecat, catalogul cuceririlor lui Don Giovanni întocmit de Leoprello pentru
Donna Elvira.
Atracţia exercitată de operă
asupra unei persoane atât de nemuzicale cum era Freud e departe de a fi
misterioasă. Până la urmă, opera este muzică pusă pe cuvinte, un cântec adaptat
acţiunii dramatice. La fel ca cele mai multe din lecturile lui Freud, ea îi
putea oferi plăcutul şoc al recunoaşterii; în modul ei extravagant, adesea
melodramatic, opera se confrunta cu aceleaşi probleme psihologice care l-au
preocupat pe Freud toată viaţa lui adultă: iubire, ură, lăcomie, trădare.
Dincolo de aceasta, opera este şi spectacol, iar Freud era deosebit de sensibil
la impresiile vizuale. Este motivul cu care îşi privea pacienţii cu aceeaşi
atenţie cu care îl asculta. Mai mult, opera înfăţişează conflicte morale tulburătoare,
ea prezintă protagonişti care vorbesc mult, prinşi în lupta dintre bine şi rău.
Din cele cinci opere favorite ale lui Freud, toate, cu excepţia lui Carmen şi
cu deosebire Flautul fermecat şi Maeştrii cântăreţi din Nürnberg pun în valoare
triumful virtuţii asupra viciului, o rezultat care oferă plăcere celor mai
sofisticaţi ascultători şi în plus oferă informaţii despre conflictele
desfăşurate în mintea bărbaţilor şi femeilor.
Mai jos, instantaneu dintr-o producţie cu Carmen a anilor 1880 înfăţişând deznodământul sângeros al dramei (în rolul titular, Emily Soldene) (de aici):
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu