Aurel Lecca - Tineri sondori

Dacă admitem (instalându-ne fotoliul biologului) că proza literară pentru copii a cunoscut o evoluţie de la rigiditatea ideologică a începutului anilor 1950 la forma (aproape) liberă de constrângeri de după 1965,  romanul Tineri sondori de Aurel Lecca (Editura Tineretului, 1962) arată ca o specie de trecere. E, ca să mă menţin în temă, un fel de Latimeria chalumnae sau Archaeopteryx care asigură tranziţia de la cărţile cu sabotori, stahanoviști şi chiaburi şi cele în care reverenţa faţă de putere se manifestă mai mult accidental şi în forme exterioare. Cunoscut publicului tânăr de la noi din perioada 1950-1980 mai ales ca autor de lucrări de popularizare pe teme de geografie, călătorii, explorări, Aurel Lecca îşi încearcă cu acest roman puterile de creator de ficţiune. Cadrul, destul de obişnuit în epocă, este oferit de o exploatare petrolieră (Sălcioara), unde un grup de cinci absolvenţi de şcoală tehnică petrec o lună de practică înaintea lansării în meseria de sondor.

Cei cinci sunt patru băieţi (Sorin, Panait, Alexandru, Bucur) şi, detaliu de culoare, o fată (Irina) şi sunt cei mai buni absolvenţi ai şcolii, căci numai unei asemenea elite i se acordă onoarea de a lucra la o unitate precum cea de la Sălcioara, unde sonda se află în stadiu de explorare. Nu s-a găsit încă ţiţei, se tot forează, iar in aerul livresc se simte tensiunea incertitudinii. La mijloc nu sunt doar onoarea profesională a geologului care a pronosticat existenţa zăcământului, ci şi responsabilitatea angajaţilor (comunişti şi utemişti) de a nu irosi banii pe care statul îi investeşte în operaţiunile de foraj.

Romancierul trebuie de la bun început creditat pentru efortul de a crea eroilor săi personalităţi cu ceva profunzime, deşi strădania nu dă întotdeauna rezultate (de pildă, Bucur are îndoieli, ezitări, trăiri interioare mai bine reliefate decât la ceilalţi). Irina, băieţoasă şi în aparenţă dură, îşi are micile ei slăbiciuni femeieşti, care nu trec însă mai departe de folosirea (discretă) a unui parfum sau de existenţa în garderobă a unei rochii mai elegante. Relaţiile dintre sexe sunt perfect caste, importante sunt producţia, meseria, învăţătura, deşi nu lipsesc aluzii la slăbiciunile câte unuia din băieţi faţă de colega lui.

Scheletul epic al cărţii se construiește pe două axe. Mai întâi (în ordine narativă, dar şi axiologică) este plasată acţiunea de prospectare a zăcământului, creatoare de tensiune şi aşteptare, punctată de câteva incidente de producţie care îl angrenează şi pe tinerii practicanţi. Pe un loc imediat următor se plasează un alt fir narativ, unul de-a dreptul detectivistic. La exploatare sunt doi maiştri, un fel de good cop/bad cop (Crişan şi, respectiv, Negoiţă). Primul e pâinea lui Dumnezeu, desigur secretar de partid, dar cel de-al doilea e egoist şi zgârcit cu împărtăşirea tainelor meseriei, un adevărat reacţionar. Mai rău încă, Negoiţă pare angajat într-o acţiune de sabotaj, alături de un presupus biolog care bate munţii învecinaţi şi de administratorul întreprinderii (un anume Bengea - nume parcă făcut pentru un personaj negativ).

Urmând această diviziune binară a acţiunii, romanul are un punct culminant „despicat”: erupţia sondei (întâmplare mult amplificată, cu proporţii de eveniment geologic, în urma căreia se distinge Sorin) şi cursa nebunească prin pădure, în noaptea ploioasă, a lui Bucur, care îl urmăreşte pe profesorul de biologie pentru a demonstra intenţiile necurate ale complicelui său Negoiţă. Nimic neobişnuit, s-ar spune. Suntem la începutul anilor 1960, iar tuşele sunt încă destul de groase, e perfect plauzibil să întâlnim în carte asemenea accente. Lovitura de teatru vine – aşa cum e şi firesc – la sfârşit. Desigur că acţiunea de foraj se dovedeşte o mare reuşită, însă cât priveşte sabotajul, cititorul va rămâne dezamăgit. Maistrul Negoiţă e un simplu ins „tributar vechilor mentalități”, dar e departe de a fi sabotor; profesorul de biologie era chiar un profesor de biologie pasionat de drumeţii şi nu justifica, prin acţiunile sale, aventura în care se lansase Bucur. Bietul administrator e pe post de ţap ispăşitor pentru suspiciunile tinerilor, dar anvergura lui e mică, e un biet găinar care ciupise câte ceva din avutul obştesc. Partea de-a dreptul caraghioasă (asta presupunând că Aurel Lecca nu practică subversiunea literară) e că atât Sorin, cât şi Bucur sunt în final premiaţi, primind ca dar din partea „Ministerului” câte o excursie în Uniunea Sovietică.

Pentru că a venit vorba de marele vecin şi model de la Răsărit, trebuie spus că aluziile la elementul sovietic sunt încă destul de pronunţate în acest roman de final de epocă. În text există nu doar referiri la realizările ştiinţei sovietice, ci şi la eroii literaturii sovietice care ar fi trebuie să servească drept modele de urmat. Iată un fragment de stream of consciousness sui generis (gândurile îi aparţin lui Bucur, în timpul urmăririi eroice):

Ca să se încurajeze, se compara cu eroii de vârsta lui pe care îi ştia din literatură şi care făcuseră fapte cu adevărat eroice pentru patrie... „Pavel Korceaghin ar fi făcut la fel ca mine, ar fi luptat până la ultima picătură de sânge. Şi membrii Tinerei Gărzi ar fi procedat la fel. Sunt sigur. Trebuie să fiu la înălţime. Sunt utemist... Un utemist nu se lasă înfrânt niciodată”...

Demascarea (eşuată în tragicomic) a presupusului sabotaj, prezenţa în carte a unor discrete aluzii la cultura occidentală (modelul lui Alexandru, pasionat cântăreţ la trompetă, este americanul Louis Armstrong), ba chiar şi existenţa unor scene de-a dreptul insolite (priveghiul mortului la un sat din regiune) sunt numai câteva din argumentele ce se pot aduce în sprijinul tezei că Tineri sondori ar fi un adevărat roman de tranziţie. Nu există desigur nicio abatere de la nervura principală a ideologiei dominante, secretarul de partid e sacrosanct, muncitorii au întotdeauna dreptate, „înainte” era exploatare, „acum” e bine, personajele poartă multe dialoguri nefireşti etc. Ceva, ceva s-a schimbat parcă. Detaliu amuzant, cu care închei o postare care s-a lungit nepermis de mult: două personaje au acelaşi nume (Sava) - dirigintele tinerilor sondori şi geologul de la sondă.

Coperta volumului a fost realizată de Radu Viorel, iar cele câteva ilustraţii, de Adriana Mihăilescu.

Fact checking

Ar fi nedrept să nu spunem că lui Aurel Lecca nu-i reuşesc câteva pagini de ştiinţă popularizată. E vorba de evocările unor episoade din trecutul geologic al zonei în care se petrece acţiunea şi pe care tinerii din epocă trebuie să le fi găsit interesante. De asemenea, lectura cărţii ne permite (dacă avem răbdare) să aflăm câte ceva despre tehnologia forajului. Pentru amatorii de etimologie, două geme. O bună parte din energia sondorilor se consumă în jurul aşa-numitului „granic”, un dispozitiv misterios a cărui manevrare presupune, pare-se, răspundere şi măiestrie. E vorba de pronunţia stricată a germanului Kranich, care înseamnă macara.  Mai e apoi aşa-numitul geamblac, o componentă a sondei de foraj. Cuvântul provine de la numele unui anume James Black, care ar fi inventat drăcovenia cu pricina.