Un personaj şi trei autori: Ilie Gălăgie

În numărul 3 din 1 februarie 1952 al „revistei pionierilor şi şcolarilor editată de Comitetul Central U.T.M.”, Licurici, îşi face intrarea în scenă Ilie Gălăgie. El este protagonistul unui serial în şase episoade, apărute, cu pauze, până în numărul 13 din 1 iulie. Primele trei părţi (în realitate, povestiri de sine stătătoare) sunt semnate de Victor Piţigoi, umorist de oarecare notorietate, născut în 1927 (contributor şi la almanahul Cuplete şi scenete umoristice din 1950, despre care am scris acum mai multă vreme aici). Urmează un grupaj de caricaturi cu epigrame (la 15 martie), după care sunt publicate ultimele două bucăţi, realizate de Alecu Popovici (1927-1997, cunoscut autor de teatru pentru copii) şi, respectiv, Nicolae Minei (1922-2000, activ într-o multitudine de zone, de la literatura pentru copii la publicistică şi istorie, la revista Magazin istoric). Este, aşadar, de aşteptat un anume grad de eterogenitate, iar lectura bucăţilor îl confirmă.

Ilie Gălăgie este, din capul locului, un personaj negativ. Este un copil neascultător şi pus pe fapte rele la şcoală şi nici comportamentul lui acasă nu e mult mai bun. Este vorba, în definitiv, de banale defecte ale şcolarului codaş: suflatul, neînvăţatul lecţiilor sau pregătirea de fiţuici în vederea unei fraude la teza la geografie. Sunt ipostazele în care îl surprinde Victor Piţigoi în povestirile scrise de el. Desigur, purtările rele nu rămân nesancţionate: Ilie ajunge la gazeta de perete (instanţă critică a opiniei publice şcolare menită să îndrepte neajunsurile), ba chiar ajunge şi bătaia de joc a colegilor când afirmă, ignorant, că la cinematograf nu e nevoie de electricitate – strada lui fusese recent electrificată! – căci doar în sală e întuneric. Nici cu gestionarea timpului nu stă grozav şcolarul nostru; prins cu fotbalul, el nu mai găseşte vreme pentru învăţat. Este, totuşi, un personaj complex. Lui Ilie îi place mult să deseneze. E drept că uneori recurge la gesturi extreme, cum ar fi legarea pisicii cu aţe pentru a o fixa în poziţie necesară realizării unui portret, dar e interesantă pasiunea copilului pentru artele plastice. El se revoltă că e nevoit să memorizeze multiple informaţii aride la geografie (ajungând, ridicul, să-şi dorească ca pe planetă să existe un singur multe, un singur râu şi o singură mare), dar revolta lui e în felul ei foarte modernă şi trimite, protocronist, la chestiunea ajustării planului de învăţământ la aptitudinile elevilor. Indiferent ce face, Ilie n-o nimereşte bine; el ajunge bunăoară să fie criticat pentru consumul excesiv de hârtie de desen.

Schiţa lui Alecu Popovici (numărul 12 din 15 iunie 1952) poartă titlul Ilie Gălăgie şi vărul său Năstase[1]. Dacă Victor Piţigoi îl înfăţişase până acum pe Ilie ca pe un elev cu defecte în esenţă benigne, Alecu Popovici ne prezintă un erou de-a dreptul sadic. Vizitat de Năstase, vărul lui de la ţară, Ilie îl duce pe acesta într-o plimbare prin Bucureşti şi îşi bate joc în fel şi chip de bietul băiat din mediul rural, ajungând în cele din urmă să-i spună că la semafor culoarea roşie este destinată traversării străzii de către provinciali. Naiv, Năstase trece pe roşu şi este la un pas de a fi călcat de o maşină. Este momentul trezirii şi, după morala pe care o face un miliţian, Ilie îşi dă seama că a mers prea departe, dar e limpede că Alecu Popovici a introdus o dimensiune de-a dreptul malefică în caracterul personajului.

Finalul peripeţiilor lui Ilie Gălăgie, imaginat de Nicolae Minei (numărul 13 din 1 iulie 1952), este intitulat Ilie Gălăgie urcă pe munte. De data asta Ilie pleacă într-o excursie montană cu un alt văr (e vorba de o drumeţie sub egida C.G.M., organul sindical tutelar al epocii). Indisciplinat, micul excursionist nu respectă sfaturile mai experimentatei sale rude şi nu îşi gospodăreşte judicios energia pe traseu, aşa că îi este imposibil să îşi continue mersul. Neascultarea, spiritul aventurier, reprezintă, în continuarea seriei lui Victor Piţigoi, defecte minore, satirizate cu blândeţe.

Azi căzut în deplină uitare, Ilie Gălăgie este, probabil, primul copil neastâmpărat al literaturii române juvenile de după 1948. El va fi suferi o dublare şi se va transforma în Tică şi Rică (din romanele lui Leonid Petrescu, despre care am scris aici, aici sau aici), iar Tiberiu Utan îl va consacra prin Ciopârţilă.

Este greu de spus cine este autorul ilustraţiilor la textele despre Ilie Gălăgie, cu excepţia ultimului, unde este menţionat explicit V. Crivăţ.

La data de 23 iulie acest blog împlineşte 15 ani, o vârstă matusalemică pentru blogosfera noastră. 

[1] Proza va apărea şi în publicaţia Libertatea noastră a românilor din Ungaria la 15 septembrie 1952.