E. Marghita - Cartea lui Moftuleț

Fără an de apariţie, Cartea lui Moftuleţ de E. Marghita, publicată la Editura Europolis condusă de Vlad Muşatescu, face cel mai probabil parte din recolta anului 1947, căci o găsim menţionată în presa vremii în ianuarie 1948, iar editura îşi încetează de altfel activitatea în prima parte a acelui an. Autoarea, pe numele ei întreg Emilia Marghita sau Emilia Marghita Orwin (născută în 1897, confundată de Wikipedia cu Mărgărita Miller-Verghy), depusese în perioada interbelică o activitate susţinută (în presă, în domeniul traducerilor şi al publicisticii pentru copii). Cartea la care ne referim azi este ultimul volum pe care îl mai publică scriitoarea. Ea debutase în volum cu versurile din Ironii sentimentale (1925) şi se înscria, cel puţin în primii ani de activitate, în rândurile epigonilor lui Topîrceanu. În Declaraţia mea, apărută în numărul 127 din 29 aprilie 1923 al Adevărului literar şi artistic, ea scrie, cu autoironie: „Aci răspund: Sunt ziaristă. / O profesiune foarte tristă. / De vreți să-i știți venitul net. / Venitul e aproape... niet. Cât despre rest, acuma vă / Declar: Averea mea constă / Într-o mașină demodată, / Perpedes, marca garantată.”

Cartea lui Moftuleţ reprezintă o suită de scene şi „dialoguri” între căţelul Moftuleţ şi stăpâna lui („Tuşica”), la care se adaugă poezii de sezon şi relatări ale unor întâmplări din vacanţă sau pur şi simplu din viaţa de zi cu zi. Victimă colaterală a războiului recent încheiat (stăpânii lui fuseseră ucişi într-un bombardament), căţelul are norocul de a fi adoptat de Tuşica, o femeie nu doar inimoasă, ci şi înzestrată cu un simţ pedagogic sui generis, căci îşi instruieşte animalul în domenii variate. Astfel, Moftuleţ are parte de adevărate prelegeri, ba despre ceai şi originea lui şi despre plantele aromate şi medicinale (Moft bea ceai), ba despre ceainic, zahăr şi procesul tehnologic de fabricare a acestuia, ba despre etimologiile savante (Moft învaţă greceşte), ba despre modul în care se poate alcătui un calendar în formă de potcoavă, despre bacterii, antibiotice sau insulină etc., toate acestea însoţite de desene detaliate.

Printre capitolele cu informaţii enciclopedice, adresate desigur, indirect, micilor cititori, se strecoară poezioare, mici poveşti de sezon (de pildă, cu prilejul Crăciunului) sau relatări ale unor episoade pitoreşti din vilegiatura la mare sau de la joaca cu maimuţa Monkey (sic!). Nimic memorabil în aceste texte, perfect plate şi lipsite de nerv, caracterizate de didacticism şi pline de sentimentalism. Sunt chiar defectele pe care exegeţii vremii le reproşau vechii literaturi pentru copii, cea „burgheză”, în contrast cu noua literatură[1] pentru cei mici. Conştientă, poate, că metoda ei nu e tocmai în spiritul vremurilor, autoarea introduce un întreg capitol politic (Moftuleţ în luna mai). Pornind, oarecum nevinovat, de la înţelesul cuvântului „democraţie”, dialogul dintre Moftuleţ şi stăpâna lui alunecă spre pura propagandă. Totul pleacă de la o întrebare naivă a animalului (Moft - Aud tot mereu acest cuvânt „Democraţie”. L-am întrebat şi pe Grivei, că-i dulău bătrân şi încercat, ce o fi asta? Dar Grivei mi-a spus: Ce-mi pasă mie de democraţie, pe mine mă interesează să-mi rod osul). Urmează o pledoarie împotriva egoismului unora ca Grivei, precum şi o explicaţie simplă a procesului de acumulare a capitalului prin exploatarea altora:

Altădată erau aproape numai Grivei dintr-aceştia, pe care îi interesa un singur lucru: Să-şi poată roade fiecare osul lui. Şi nu numai atât. Adunau oase, adică bani, cu grămada, nu se gândeau decât la ei, ei să strângă, ei să tot aibă, ceilalţi, puteau muri de foame, puţin le păsa. Şi aceste oase, aceşti bani, erau adunaţi din munca celor mulţi, care n-aveau odihnă, şi deşi munceau pe când ceilalţi trândăveau, abia de le ajungea să se înţolească şi să-şi astâmpere cât de cât foamea. Dar dacă se îmbolnăvea vreunul, n-avea nici bani de doctor, nici de farmacie, zăcea neputincios şi neputând munci, nici nu câştiga şi domnea mizeria în casă. Dar dacă se făcea sănătos şi vroia să reia lucrul, altul îi luase locul şi el rămânea pe din afară.

În antiteză cu această stare de lucruri sumbră se află situaţia din Uniunea Sovietică, unde oamenii au reuşit să aibă un trai mai bun:

În Uniunea Sovietică au reuşit pe deplin. Acolo nu există oameni leneşi şi egoişti care să se îmbogăţească de pe urma muncii celorlalţi, toţi muncesc, toţi au ce le trebuie, toţi sunt tovarăşi între ei. De unde altădată - şi nu e chiar aşa de mult de atunci - lucrătorii munceau 12 şi 14 şi chiar 16 pe zi, chiar şi copiii mici Moftuleţ, (cum mai este acum în Indonezia, China şi celelalte ţări de sub jugul bogaţilor străini) închipuieşte-ţi! astăzi s-a ajuns la munca de opt ore, există căminuri [sic] de odihnă pentru muncitori: când sunt bolnavi sunt îngrijiţi, şi leafa tot li se plăteşte, că doar nu e vina lor că au căzut bolnavi sau că au suferit un accident. Şi patronul, adică cel care dă de lucru, nu poate da afară pe cine vrea el şi când vrea el, cum era înainte vreme, ca în locul lui să primească pe un alt nenorocit, gata să muncească şi mai mult pentru şi mai puţini bani. Iar ziua de 1 Mai este marea sărbătoare a Muncii.

Este o concepţie naivă, edulcorată, a realităţilor sovietice, cu „patroni” omenoşi şi cinstiţi, servită unui public-ţintă naiv şi lipsit de maturitate; este, în definitiv, încercarea autoarei de a fi în pas cu vremurile. Capitolul este împodobit cu portretele clasicilor socialismului (Marx, Engels, Rosa Luxemburg, dar şi Robert Owen), fără vreo menţionare a constructorilor socialismului real, Lenin şi Stalin.

Receptarea în presă a Cărţii lui Moftuleţ este destul de discretă. Sub semnătura Gr. T, ziarul Adevărul[2] publică un articol intitulat „Literatura pentru copii. «Cărticica lui Moftuleţ» de d-na Marghita”. Trecând peste citarea greşită a numelui cărţii, este de spus că articolul este în esenţă complezent şi laudă scrierea pentru calităţi pe care nu le are:

Cartea lui Moftuleţ [...] are grijă să nu cadă în păcatul citat [concepţia potrivit căreia copiii nu au simţ critic], ea fiind scrisă nu numai cu o necontestată pricepere a psihologiei copilului, dar şi într-un stil care poate fi urmărit cu plăcere de părinţii celor mici. „Cartea lui Moftuleţ nu are nici duioşii prefăcute, nici dulcegării neplăcute, ci prin ea trece firul roşu al dragostei de cei mici şi priceperea autoarei de a fi de folos prin cunoştinţele difuzate prin glumele bunului Moftuleţ.

Cu totul altfel stau lucrurile în recenzia consacrată cărţii de revista Flacăra[3]. La rubrica Baricada, destinată adesea lansării de săgeţi veninoase, de pe poziţiile ideologiei dominante, la adresa unor apariţii editoriale, cronicarul anonim afirmă că E. Marghita este „străină” de „prefacerile sănătoase” ale literaturii pentru copii din reviste precum Licurici sau Universul copiilor sau din cărţile apărute la Cartea Rusă. Evidenţiind (pe drept cuvânt, de altfel), ridiculul unor dialoguri (precum cel despre penicilină) recenzentul îi reproşează autoarei modul în care prezintă personalităţile părinţilor fondatori ai socialismului. Grav ar fi nu doar modul greoi în care se face prezentarea, ci mai ales faptul că „autoarea a luat un căţel drept obiect al cultivării cu atari probleme”.

În plus, lucrarea e inadecvată:

Dacă se adresează celor mici de tot, atunci încărcarea cu material didactic e dezastruoasă pentru scopul urmărit, dacă ea e destinată tineretului, atunci a folosi ca pretext ignoranţa câinelui e naiv şi complet nelalocul lui. Tot ar fi fost poate mai bine ca în locul distinsului „Moft” să li se vorbit copiilor de unul din vechii noştri prieteni, Grivei, Azorică sau Lăbuş, de vreun câine lăţos care trăieşte liber în mijlocul naturii, câine credincios stăpânului său şi care învaţă multe lucruri folositoare prietenului său - omul.

Este posibil ca prin Cartea lui Moftuleţ autoarea să fi încercat să-şi procure un bilet pentru autobuzul vremurilor noi care băteau la uşă. Dacă aceasta va fi fost intenţia ei, rezultatul nu putea fi decât o ratare, căci struţocămila burghezo-socialistă nu era viabilă. 

Volumul este ilustrat de A. Petrescu. Mulţumiri domnului Dan Tudoroiu, care mi-a procurat această carte rară. A se vedea, pentru o prezentare a autoarei, articolul lui Al. Cistecan intitulat Fete pierdute – efectul Topîrceanu asupra studentelor, România literară nr. 24-25 din 1 iunie 2018.

---

[1] A se vedea, spre ilustrare, Ion Călugăru, Literatura pentru copii, în Scânteia nr. 53 din 12 noiembrie 1944, Alice Gabrielescu, Ce citesc copiii? Cărţile celor mici, în Adevărul nr. 17096 din 26 februarie 1948 etc.

[2] Nr. 17055 din 8 ianuarie 1948.

[3] Nr. 14 din 4 aprilie 1948.