☺☺☺ Florin Iaru – Fraier de Bucureşti

Dacă Florin Iaru e fraierul din titlu (Fraier de Bucureşti, Polirom, 2011), atunci probabil deştepţii sau şmecherii sunt alţii, dar cu siguranţă sunt cu toţii bucureşteni. Nu ar fi singurul element al unei retorici a autodiminuării ironice pe care îl găsim în această culegere de pilule în proză. Dar aşa îi stă bine autorului când scrie la persoana întâi, să fie modest şi capabil de autoironie, iar dacă reuşeşte şi să aibă umor e cu atât mai bine. Din cele circa 100 de bucăţi scurte se pot alege specimene reprezentative pentru tot soiul de categorii estetice sui generis, de la amuzant la trist, de la comic la amar, de la nostalgic la ludic cu vorbe.

Cititorul ordonat, obişnuit să clasifice pe căprării şi sortimente, nu are cum să nu distingă câteva categorii tematice în care se poate împărţi mulţimea textelor din carte. Ar fi, de pildă, evocarea Bucureştilor din ultimele două decenii de comunism, cele în care autorul a făcut facultatea (celebrele Litere de azi, cărora li se zicea pe atunci niţel altfel), a fost profesor de provincie şi marginal social din poziţia lui de magazioner la Uniunea Scriitorilor, ba chiar şi pionier vizionar al viitoarei economii de piaţă, în calitate de fotograf la nunţi. Erau vremuri aspre, cu lipsuri materiale, noroc că erau cu toţii tineri (domnul Iaru şi amicii dumisale precum Traian Coşovei sau Mircea Nedelciu), aşa că se descurcau, dacă nu curgea, pica, iar traiul era boem, aşa cum se şi cuvenea să fie cel al unor autori emergenţi. Am făcut foamea, declară emfatic prozatorul în câteva rânduri. Că nu era totul o joacă o dovedesc tablete ca Strămutarea, în care e vorba de tragedii precum mutarea lui Alice Botez din casa ei de pe Uranus într-o garsonieră proletară din cartierul Căţelu, în iarna cumplită a lui 1984.

Nu ştiu dacă Florin Iaru a avut (şi) ambiţia schiţării unei tipologii a bucureşteanului, dar există unele semne ale unui asemenea efort. Patru popi cu dame-n coadă (cu motto-ul „Odată stabiliţi în Bucureşti, oamenii devin mai buni”) e o anecdotă despre relaţiile interetnice şi interconfesionale în creuzetul naţional care va fi devenit Capitala. Fotograf la o nuntă, autorul povesteşte o întâmplare în care un naş musulman la o nuntă pravoslavnică e invitat de preot să se convertească, dar răspunde:

- Părinte, când ai mei l-au chinuit pe Brâncoveanu al dumitale, şi-a schimbat el Dumnezeul? De ce vrei să dăm cinstea pe ruşine?

Popa stă o clipă, se reculege şi zice:

- Ai dreptate, fiule, hai să bem!

Cu toate acestea, încercarea de a contura sus-pomenita tipologie a lui Mitică, cum îi spun unii locuitorului generic din sud şi, în particular, din Bucureşti, nu e prea reuşită. Un eşec tipic e reprezentat de Bucureşteni de departe, o adevărată tragere la temă, cum ar spune amatorii de cuvinte încrucişate, căci respectivii bucureşteni ar fi putut la fel de bine să fie craioveni sau ieşeni. Din parcurgerea bucăţilor cu poantă cititorul rămâne mai degrabă cu câteva portrete individuale amuzante decât cu imaginea unor exemplare reprezentative. Ceva mai bine stăm la partea geografică, de evocare a unor locuri tipic bucureştene (cartierul Dinamo, în care şi-a petrecut autorul copilăria, e un exemplu bun în sensul acesta). E limpede pentru toată lumea că Florin Iaru ştie Bucureştii ca pe propriile buzunare, ba chiar că (din nostalgie?) nu ţine să-şi actualizeze cunoştinţele toponimice. De pildă, el ne vorbeşte la un moment dat despre clădirea CSP-ului de pe Calea Victoriei (îi las pe cititorii acestei postări să deducă singuri despre ce imobil este vorba) sau despre căminul 6 Martie (la fel). Pasajul Mercur, mărturisesc, nu ştiu nici eu care e (şi nu pot să spun că nu cunosc oraşul).

Avem şi destule referiri la anii mai din urmă, de când cu revoluţia, în timpul căreia Florin Iaru a luat contact cu contondenţa organelor de ordine. Vorba lui Creangă (aceea cu „sărac aşa ca în anul acesta, ca în anul trecut şi ca de când sunt...”), scriitorul nu s-a îmbogăţit. A făcut tot felul de experienţe capitaliste (la Cotidianul lui Ion Raţiu, la efemera revistă Secrete de familie şi la tot felul de alte publicaţii), a luat bani cu împrumut, s-a recăsătorit, a mai făcut un copil etc., în fine, ce mai face omul în viaţă. Găsim aceste episoade într-o bună parte a schiţelor din volum. Dacă ar fi să facem un scurt şi incomplet bilanţ al lecturii, am putea spune că Fraier de Bucureşti e o carte care se citeşte uşor fără să fie uşurică, iar parcurgerea ei ar putea fi (încă) un moment ce ar putea fi bifat în vacanţă. Prozatorul are multe momente bune, chiar dacă muza îi mai aţipeşte câteodată. Are umor, vervă şi acea combinaţie de hazos şi amar care dă de obicei un produs de calitate, chiar dacă unele momente de eticism supărător şubrezesc pe alocuri ansamblul.