Ciprian Măceşaru
şi-a propus probabil să fie ironic cu personajul său încă din titlul (Superhero) dat romanului apărut în 2012
la Cartea Românească, pentru că nu-i în fond decât un „escu” fără cine ştie ce
calităţi care să-l scoată în evidenţă într-o asemenea măsură. În registrele
Stării Civile a ficţiunii, omul se numeşte Paul Vasilescu, e redactor la o
editură şi e însurat cu Alina, avocată, cam bigotă, cu discrete înclinaţii
lesbiene şi în curând mamă a micului Alexandru. Paul a avut o copilărie destul
de puţin fericită, într-o familie în care tatăl, un ins grosolan, se impunea cu
brutalitate în faţa mamei şi a copilului, exercitând asupra lor o violenţă prea
puţin cenzurată. Cu atât mai mari sunt visele lui de glorie la maturitate, căci
tânărul se visează mare scriitor.
Stăteam
la birou, în sufragerie, gol, şi băteam la maşina de scris. Fesele mi se lipeau
de tapiţeria unsuroasă a scaunului, un scaun vechi care scârţâia enervant la
fiecare mişcare, oricât de nesemnificativă ar fi fost ea. Biroul, mai degrabă o
simplă masă, era din lemn de cireş, cu un sertar îngust în care ţineam
manuscrisul. Planturoasa maşină de scris Erika şedea docilă pe blatul zgâriat,
ţăcănind infernal sub imboldul degetelor mele. Lângă ea, o scrumieră din sticlă
albastră, ciobită.
Alina,
soţia mea, se aranja în dormitor. Era înaltă, o iapă, cum ar zice Breban, o
femeie frumoasă, roşcată, cu sânii plini şi mari, cu buze senzuale şi ochi
limpezi, albaştri, dar cu nasul cam lung. Avea un trup grozav,
doar genunchii solizi îi stricau armonia.
Eu
eram un tip cât se poate de banal, blond, slab, bărbos, cu ochii gri-verzui
(ceva spălăcit, oricum), cu nasul uşor coroiat, sprâncenele groase şi gura cu
un desen moale, efeminat, noroc că barba masca acest lucru. Barba mă prindea
bine, semănam izbitor cu Van Gogh. Îmi dădea aerul unui om inteligent.
Zbaterile şi micile reverii ale
scriitorului aspirant, contrastul dintre viaţa banală într-un Bucureşti sordid,
alături de o femeie care nu-l înţelege pe geniu, ciocnirile cu tatăl grobian şi
răutăcios, toate acestea sunt în roman prezenţe distincte şi totodată lipsite
de ostentaţie. Paul pare să-şi piardă treptat capacitatea de a distinge între
realitate şi pura aspiraţie, iar romancierul îl sancţionează cu ironie
reţinută, punându-l ba să copieze pasaje din scriitori celebri, ba să
urmărească femei ispititoare prim metro, ba să poarte o corespondenţă în răspăr
cu tatăl lui, amintind ostentativ de cea dintre Kafka şi părintele
asupritor.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu