☺☺☺ Florina Ilis – Vieţile paralele

Un titlu destul de insipid – Vieţile paralele – tronează pe coperta acestui roman de Florina Ilis apărut recent la Cartea Românească. Să rezistăm totuşi tentaţiei (mare, recunosc) de a judeca produsul după ambalaj şi să dăm piept cu cartea. Pentru treaba asta trebuie să fim destul de... pieptoşi, căci până şi ediţia digitală pe care am citit-o eu are aproape 700 de pagini. Abundenţa asta tipografică nu e totuşi nejustificată, căci am avea de a face cu un fel de dosar, unul nu doar vechi şi devenit foarte voluminos în ultimul secol şi jumătate, ci şi sensibil şi îndelung discutat. E vorba de cazul Eminescu, consacrat de canonul literar oficializat prin şcoală drept poet naţional.

Florina Ilis ne aruncă de la bun început pe o pistă falsă, dându-ne impresia că are de gând să scrie un nou roman al lui Eminescu, desigur, nu neapărat o dulcegărie sentimentală pe linia Lovinescu (Mite, Bălăuca) – Cezar Petrescu (trilogia Romanul lui Eminescu) – G. Tomozei (Miradoniz). Pare, cel puţin în primele 50 de pagini, că ar fi vorba de o reconstituire a ultimilor şase ani din viaţa poetului, între momentul declanşării bolii mintale (1883) şi cel al morţii (1889). Cu toate acestea, există de la bun început indicii că ideea de roman tradiţional va fi pusă serios la încercare. Primul dintre acestea îl reprezintă notele de subsol, semnate de diferite „surse” identificate prin nume sau porecle în spatele cărora ghicim destul de uşor biografi ai poetului, critici sau contemporani.

Pas cu pas, nu fără o dozare destul de rafinată a efectelor şi detaliilor, iese în evidenţă şi planul. E vorba de un roman în răspăr, de o revizitare a biografiei „Luceafărului” carpato-danubian-pontic în registrul demitizant al prozei postmoderne. Pe aparenta evocare a unor episoade din viaţa scriitorului romanciera a suprapus plasa unei strategii ce aminteşte (de ce nu, polemic) de literatura SF, cu călătoriile ei în timp şi tulburarea raporturilor temporale conforme percepţiei comune. Ar fi vorba de un proiect al Securităţii comuniste numit Trecutul istoric, în cadrul căruia există dosarul Poetul naţional, deschis de un anume colonel Merişeanu pentru a corecta, din perspectiva gloriosului prezent comunist, imaginea lui Eminescu, care fusese preluat pe post de poet naţional de la regimul anterior. Este o acţiune de rescriere a istoriei, poate nu foarte original imaginată de autoare. N-a trecut în definitiv chiar atât de mult timp de la Ministerul Adevărului al lui Orwell, însă efortul romancierei e bine condus. Agenţi ai Securităţii precum Filipescu (infiltrat pe post de coleg de cameră al lui Eminescu la sanatoriul vienez unde e internat în 1883) sau Elisabeta Badea (teleportată ca infirmieră tot la sanatoriu, mai târziu ca soţie de primar într-o comună vasluiană vizitată de poet pe când era revizor şcolar) veghează şi alcătuiesc rapoarte. Iată cum relatează chiar Filipescu, un personaj de altfel agreabil, începutul experienţei sale:

Mă vedeam, în sfârşit, intrând în acţiune. Ca John Bramble. Plecam pe teren, deveneam operativ. Şeful Securităţii mi-a explicat că misiunea nu era una uşoară, comportând şi anumite riscuri. Dar eu, care aspirasem toată viaţa să devin operativ (activ), nu mai eram atent la riscuri. Am semnat hârtia fără să clipesc. Când mi s-a spus despre ce era vorba (să-l urmăresc pe poetul naţional) în entuziasmul meu, totul mi s-a părut absolut firesc. Nu e formidabil? Numai că am aterizat direct la Viena într-un institut de boli nervoase! Ceea ce e cam neplăcut, fiindcă nu pot să ies de aici. Doctorii mă cred nebun, dar eu nu sunt nebun. Mă prefac numai. Totul în scopul îndeplinirii misiunii. Cu frigul nu mă prea împac fiindcă nu mi-am adus haine groase... Am noroc că vorbesc perfect germana. Şi engleza.

Efectele comice, dozate de altfel discret, nu lipsesc. Nu de puţine ori relatarea evenimentelor se face din perspectiva lucrătorilor de Securitate, obţinându-se o umanizare, o tratare a personalităţii acestora în spiritul unei verosimilităţi profitabile pentru valoarea romanului. De pildă, nu sunt înfăţişate zbaterile lui Merişeanu pe parcursul câtorva decenii de comunism, pe măsură ce orientarea partidului se schimbă, virând spre naţionalismul ceauşist, care are în continuare nevoie de Eminescu. Nu fără un anumit temei, căci în epocă ieşirile poetului fuseseră de multe ori pe linia unui autohtonism ridicul, redat de altfel şi în carte („Un fagure de miere, nu alta! Ştiaţi, domnule doctor şi consilier aulic, că limba română e cea mai veche din Europa”). De observat şi o oarecare asemănare a lui Merişeanu cu alţi membri ai galeriei de securişti umanizaţi din literatura ultimilor ani. Din ea fac parte apariţii precum colonelul Chiriţă din Viaţa şi faptele lui Ilie Cazane de Răzvan Rădulescu (vezi postarea mea aici) sau tovarăşul Bojin din Matei Brunul de Lucian Dan Teodorovici (aici).

Alături de securiştii care sfidează timpul, Florina Ilis a introdus în roman o distribuţie foarte bogată din care fac parte contemporanii şi cunoscuţii lui Eminescu, precum Maiorescu, Creangă, Caragiale, Slavici (dintre cei foarte cunoscuţi), evident Veronica Micle (prezentă în numeroase scene comic-melodramatice), ca şi o pletoră de personalităţi minore care au avut atingere cu „obiectivul” Eminescu. Dintre aceştia merită menţiuni prietenul Chibici-Revneanu sau Coralia Gatoschi, viitoare soţie a istoricului Xenopol şi martoră a unora din ultimele zile ale poetului. A rezultat o construcţie foarte complexă, cu un text dens, încărcat cu trimiteri mai mult sau mai puţin directe la exprimările din opera artistică sau jurnalistică a lui Eminescu. Ca la şcoală, personajele sunt uneori puse să se autocaracterizeze („Nu neg, surâde dramaturgul [Caragiale] că-mi place să râd. Sunt o fire veselă, ce mai! Eu, doamnă Micle, nu cred în dramatism şi nici în suflete alese. Ca să nu mai spun că apa de trandafiri (în cascade) îmi provoacă ameţeli şi o infinită greaţă, iar când orchestra atacă Stela confidente îmi dau fiori de groază, nu alta!, pomenindu-mă că strănut de parcă în loc de aer aş respira – nu ştiu – polen”). Alteori pe eroi îi caracterizează alţii. Câteodata cititorul poate fi derutat, căci un personaj precum Filimon Ilea (aceleaşi iniţiale cu ale romancierei!), un deţinut politic convins prin şantaj să colaboreze cu „organele”, se pierde la un moment dat, chiar dacă părea să îi fi fost destinat un rol mai important

Nu cred că încape îndoială că Vieţile paralele este un roman bun. Are realmente momente foarte bine realizate (aş cita capitolul cu petrecerea organizată la sanatoriul vienez de Lăsata Secului şi care aminteşte, păstrând desigur proporţiile, de petrecerea de la sanatoriul din Muntele vrăjit de Thomas Mann). Corpul cărţii este realizat dintr-o reţea fină de elemente care amestecă planurile şi alternează de multe ori subtil secţiunile temporale (de exemplu, într-o discuţie dintre Eminescu şi Filipescu apare pe neaşteptate o aluzie la acţiunile militare ale feldmareşalului Rommel). Mai puţin inspirată este poate includerea, în ultima treime, a unor aşa-zise interogatorii luate de un procuror martorilor la evenimente din ultimii ani ai poetului (ca doctorii şuţu sau Zosin) sau cuvântarea ţinută de Xenopol. E limpede că s-a dorit o varietate cât mai mare de perspective, deşi există riscul căderii în stereotipia unor „procese literare” de genul celor organizate în clase de unii profesori de literatură română.

Dincolo de valoarea literară, care nu este neglijabilă, probabil că cel mai mare merit al romanului este demitizarea cultului poetului naţional. Eforturi in privinţa asta s-au făcut nu puţine în ultimii ani (de semnalat celebrul număr tematic din Dilema de pe vremea când revista asta mai merita citită, episod integrat de altfel în carte) sau chiar romane întregi, ca Strada Plantelor a lui Mihail Gălăţeanu. Pentru cititorul înzestrat cu capacitatea de a se bucura de text, dar şi care dispune de ceva timp, Vieţile paralele poate fi o lectură dătătoare de satisfacţii.

Fact checking

Autoarea a desfăşurat un imens efort de documentare minuţioasă, iar semnalarea unor posibile erori ar reprezenta o întreprindere de o amplitudine corespunzătoare.

•   Stela confidente (de fapt, Alla stella confidente) pomenită de Caragiale este o piesă foarte populară în epocă compusă în 1878 de Vincenzo Robaudi.
•    Aşa-zisul caz Baltag la care se face referire în planul temporal al actualităţii comuniste este probabil cazul scriitorului Nicolae Breban care, din poziţia unei înalte demnităţi comuniste, a manifestat o poziţie rebelă la începutul anilor 1970.