Unul dintre
artiştii cu care Mahler are anumite afinităţi personale şi estetice este
scriitorul german Gerhart Hauptmann (1862-1946), mai astăzi mai puţin cunoscut
de publicul larg, dar foarte apreciat acum un secol. Primeşte de altfel premiul
Nobel acum fix 100 de ani. Ca şi opera muzicală a lui Mahler, creaţia literară
a lui Hauptmann a fost acuzată de „banalitate şi sentimentalism”. Cei doi
schimbă scrisori admirative, se tutuiesc, iar în 1905, aflat în vizită la
Viena, Hauptmann asistă la reprezentaţiile cu Fidelio şi, la distanţă de numai
trei zile, cu Rheingold. Impresiile
lui Hauptmann sunt de neşters. Entuziasmat atât de prestaţia dirijorului, cât
şi de muzica în sine, el notează în jurnal:
Ultima mare impresie artistică din Viena a
constituit-o Rheingold, dirijat de Mahler. Teatru al demonilor [Dämontheater].
Preludiul a fost supraomenesc din punct de vedere emoţional. Un fluviu! Un
fluviu transparent! Care curge neîncetat prin milenii, elementar. Sunete care
sugerează un proces tăcut. Ceva ce nu se opreşte niciodată, niciodată în vecii
vecilor! - ceva ce curge mereu! curge! curge! Sunt lungi momente în care din
micul teatru şi din spectatorii săi dispare orice senzaţie temporală. Totul s-a
dizolvat, totul s-a transformat într-un şuvoi transparent. Sunetul de cristal
al acestui şuvoi. Propulsat din însuşi interiorul său, întorcându-se înspre
sine, mergând mai departe, umplut zgomotos cu forţe mai liniştite acum, trecând
ca nişte lumi aflate în rotaţie. Rezonanţă în sine, mişcându-se, repezindu-se,
mereu curgând, curgând! Minute în care percepi mişcarea ascunsă a tuturor
lucrurilor. „Inefabilul nu poate fi auzit” – iată o lege care pare să fie
încălcată aici. Este aşa de grandios, de nou, nu doar din punct de vedere
muzical, deschide asemenea perspective [...] încât este, fără îndoială, o
revelaţie că lasă speranţe nelimitate pentru viitorul omului. Am închis ochii
şi am văzut numai fluviul. Nu mi-am dat seama că se ridica cortina. Şi deodată
am auzit alte voci reverberând, dulci şi copleşitoare ca o bună-vestire. Am
fost uimit, tremuram, aşteptam... Dar lucrurile măreţe din Wagner, chiar şi în
acest preludiu, sunt mai măreţe decât îşi pot închipui admiratorii săi. Arta
înseamnă viaţa divină a Naturii!
Ca element
picant, Hauptmann ar fi fost înamorat până peste urechi de Alma, soţia lui
Mahler şi viitoare nevastă a lui Walter Gropius şi, ulterior, a lui Franz
Werfel. Dar ce bărbat de acum un veac nu era îndrăgostit de această femme fatale...
Postarea de azi
se bazează pe volumul al III-lea al lucrării Mahler de Henry-Louis de la Grange (de unde provine şi imaginea) şi
pe cartea lui Karen Monson, Alma Mahler, Muse
to Genius. Traducerea citatului este a mea. Reproducerea este o caricatură de epocă în care apare Mahler atacat de statuia Comandorului din Don Giovanni, care ia chipul lui Mozart și îl ceartă pe dirijor pentru interpretarea lui.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu