Poftim, că a
trecut şi ziua naţională, zi în care era poate mai potrivit să răsfoim o carte
ca cea de faţă decât să ne schingiuim pancreasul cu mâncăruri grele. Oricât de
antipatică ar fi Alina Mungiu-Pippidi în apariţiile ei publice, e greu să nu-i
dai de multe ori dreptate în ceea ce susţine, chiar dacă e vorba de opinii
incomode şi câteodată de-a dreptul supărătoare despre mersul lucrurilor la noi.
Nu altceva se întâmplă în volumul intitulat provocator De ce nu iau românii premiul Nobel (Polirom, 2012), de fapt o culegere de articole publicate în
presa tipărită şi pe site-uri între 2005 şi 2012. Sunt teme generale
importante şi totodată sensibile pentru cetăţeanul român, mai ales pentru cel
care trăieşte prost şi e incapabil să-şi dea seama care sunt cauzele acestei
situaţii. Mi-ar fi plăcut să văd la sfârşitul fiecărui text, pomenit în
paranteze, anul apariţiei acestuia, dar deduc şi pe baza altor volume că
editura nu are asemenea obiceiuri bune. Cititorului nu-i rămâne decât să-şi
exerseze spiritul deductiv şi să ghicească momentul publicării textului pornind
de la conţinutul articolului, ceea ce uneori merge, alteori nu.
Volumul are cinci
capitole mari sau secţiuni tematice care grupează textele selectate. Cestiuni
mai mult sau mai puţin arzătoare la ordinea zilii. E, desigur,
interesant şi moralmente, cât se poate de legitim să glosezi pe tema despărţirii
de comunism sau pe cea a lustraţiei, ca în Europenizare fără decomunizare
(partea a II-a a cărţii), atâta că la aproape 23 de ani de la prăbuşirea de
facto a vechiului regim asemenea discuţii au un caracter uşor caraghios şi
captează din ce în ce mai puţin atenţia opiniei publice. În Pactul contra
educaţiei (partea a III-a), autoarea scoate în evidenţă tare de
altfel cunoscute ale sistemului de învăţământ şi are onestitatea de a
recunoaşte că împăratul e gol-goluţ chiar când vine vorba de „reforme” precum
cea a sinistrului ministru Funeriu. Una din cele mai reuşite secţiuni ale
cărţii este a IV-a, intitulată De profundis, în care găsim, pe
lângă istorioare morale despre foşti prieteni, reflecţii despre biserica
dominantă şi oamenii acesteia. De altfel chestiunea raporturilor dintre stat şi
biserică e aproape ubicuă în carte. Dăm mai peste tot peste lucruri pe care lumea
nu vrea să le recunoască şi care ţin de incapacitatea statului român de a se
manifesta neutru în raport cu instituţiile religioase, de ipocrizia
instituţionalizată, de fundamentalismul ortodox care îi mai bântuie pe mulţi
conaţionali, de extremisme naţionalist-ortodoxe care aduc alături (o, vai!)
spirite considerate în teorie incompatibile, precum Andrei Pleşu sau Victor Roncea.
Chestiunile
politice nu aveau cum să lipsească, iar ultima secţiune a cărţii se ocupă de
multe din ele. Dezastruoasa politică de cadre a partidelor de la noi, lipsa de
scrupule şi – mai rău – de competenţe, reţelele de interese, în fine,
nesimţirea sunt tot atâtea motive pentru care lucrurile merg prost. Autoarea e
perspicace, are spirit analitic, ba chiar şi soluţii (atragerea tehnocraţilor,
a oamenilor bine instruiţi prin străinătăţuri, acţiunea civică etc.) Toate bune
şi frumoase, idei înălţătoare şi de mult bun-simţ, păcat însă că Alina
Mungiu-Pippidi uită (?) să pomenească rolul pe care l-a avut ea însăşi în
ajungerea la putere, în 2004, a unui grup politic de o rapacitate şi virulenţă
rar întâlnite până şi în peisajul infectat de la noi. E adevărat pe de altă
parte că autoarea a avut inteligenţa de a se dezice pe parcurs (chiar dacă nu
convingător uneori) de mulţi din cei pe care i-a susţinut iniţial, în frunte
chiar cu Traian Băsescu. Găsim câteodată şi la Alina Mungiu-Pippidi
reminiscenţe ale filozofiei dâmboviţene a lui „Vodă e bun, sfetnicii sunt răi”
(sau, dacă vreţi, mai pe dos, „el e rău, păcat că are sfetnici buni”).
Am lăsat la
sfârşit prima secţiune, cea cu celebrul Nobel din titlul cărţii, intitulată
totuşi, caragialesc, Triumful talentului. E probabil cel mai bun capitol
din carte. Nu e vorba desigur numai despre mult-râvnita distincţie, dar acesta e subiectul care se vede cel mai bine din depărtare. Autoarea explică „de ce
premiul Hertei [Müller] nu e şi al nostru”:
Ca să
înţelegem de ce a luat Herta premiul Nobel, şi nu Kundera sau Kadare, scriitori
mult mai cunoscuţi decât ea, la douăzeci de ani de la căderea zidului, trebuie
să înţelegem rostul acestui premiu. El a fost făcut pentru a populariza
valorile umanităţii şi rolul social al literaturii, e un premiu special, făcut
de un fabricant de dinamită ca să îşi spele păcatele. O literatură scrisă în
scopuri pur estetice nu interesează comitetul care desemnează premiul Nobel,
care caută mai ales autenticitatea unei experienţe speciale, convertite în
literatură. Ca atare, Nobelul se dă şi pentru biografie; şi slavă Domnului că e
aşa. Altfel l-ar lua regulat tipul Salieri, genul bine organizat, plasat
perfect în establishment, care cunoaşte pe toţi cei care ar putea să dea un
telefon şi stăpânește perfect tehnica marketingului. Treaba juriului e să
găsească în jungla literară echivalentul unui Mozart: geniul anti, care a avut
curajul singularităţii, a fost persecutat, izolat şi hăituit, şi juriul reuşeşte destul de des să
găsească asemenea personaje. Ce exemplu mai bun ca Herta, care s-a certat întâi
cu toţi şvabii ei, pe care îi bănuia că toleraseră fascismul, şi mai apoi cu
toţi românii, pe care îi vedea drept colaboratori ai comunismului?
Cu alte cuvinte,
scriitorul de Nobel nu e doar un autor cu mult talent, un ins care – la alte
cote, desigur – e elevul care scrie cele mai frumoase compuneri din clasă. Autori
de compuneri frumoase se mai găsesc şi la noi, e drept că nu foarte mulţi, dar
scriitori cu „biografie” mai greu, aşa că nu e de mirare că ne prinde fiecare
început de octombrie jelind că iar n-a luat Nobelul tânăra noastră speranţă
azi-mâine sexagenară şi alcătuind scrisori de solidarizare cu ea.
De ce nu iau
românii premiul Nobel e o
lectură adesea incomodă şi chiar enervantă, însă niciodată plictisitoare. Alina
Mungiu-Pippidi are talentul formulărilor memorabile („suntem ţara cu cei mai
mulţi analişti politici care sunt de fapt ofiţeri”) şi spune nu odată
lucrurilor pe nume. Mai supărătoare (dar explicabilă, poate, psihanalitic) e
ocultarea propriilor acţiuni în câmpul politic, nu întotdeauna inocente. După
cum enervant le poate apărea unora narcisismul autoarei, care nu uită să
povestească mai pe fiecare pagină ce cursuri predă ea (numai la mari
universităţi), cum bate ea globul în lung şi în lat, ce experiențe a mai
avut ea cu studenţii (de la marile universităţi, evident) etc. Unele din
referirile autobiografice sunt însă interesante şi bine conduse, iar lipsa de
inteligenţă e singurul reproş care nu i se poate face publicistei.
2 comentarii:
raspunsul era anticipt inca de acum 200 de ani intr-o carte ce se poate descarca gratuit de aici:
http://books.google.ro/books/about/An_Account_of_the_Principalities_of_Wall.html?id=RogMAQAAMAAJ&redir_esc=y
am folosit o selectie in ultima mea postare si deja mi-am luat niste admonestari :)
@ ADRIAN
Multumesc pentru referinta.
Da, e genul de carte care starneste reactii violente, tocmai gratie (sau din cauza?) tematicii sensibile.
Trimiteți un comentariu