Un roman capabil să stârnească simpatia
unora din cititorii de la noi, aşa cum o fac căţeii care plac trecătorului îndrăgostit
de animale, este Muzica înghiţită al elveţianului
Christian Haller (Polirom, 2004). Miza pe coarda sentimentală a lectorului
autohton e clară, căci e vorba de povestea, născocită total au ba, habar n-am,
a unei familii din ţara ceasurilor care petrece la Bucureşti perioada 1912-1926.
Prilejul fusese oferit de afacerile capului familiei, afacerist în domeniul
textilelor, care conduce o ţesătorie de bumbac în capitala noastră în perioada
respectivă. Este, ca să zicem cu o vorbă de azi, un fel de proto-expat, dar dacă neamţul a putut să caute
ceva în Bulgaria, de ce n-ar căuta şi elveţianul în România.
Sursa vechilor experienţe româneşti este
mama personajului narator, care îşi petrecuse copilăria şi o bună parte din
adolescenţă în casa din strada Morilor 7, aflată în apropierea ţesătoriei unde
era director tatăl ei, în partea de sud a urbei, pe lângă vechiul abator şi
atelierele Lemaître, strămoaşele azi dispărutelor uzine Timpuri Noi. Textul
consemnează vechi topografii şi cartiere care nu mai există azi, un peisaj şi o
atmosferă care îi lasă micii elveţiene amintiri atât de puternice, încât nu le
poate uita. Ajunsă la capătul vieţii o bătrână decrepită, cu pendulări între
trezie şi inconştienţă, ea, mama, „aude continuu o muzică în burta ei, o muzică
însoţită de viziuni chinuitoare care nu înceta nici noaptea”. Este
materializarea organică a amintirilor tinereţii suprapuse în bună parte pe anii
din Bucureşti. Pentru a da substanţă exerciţiilor mnezice ale doamnei, autorul
mobilizează recuzita senzorială care se cam prăfuise de la Proust încoace,
într-o cavalcadă de notaţii, impresii şi senzaţii. Nu e uitată nici limba
română, a cărei sonoritate persistă pe scoarţa cerebrală. Într-un fel, e o
limbă salvată, nu neapărat însă în sensul lui Canetti.
Misiunea de a confrunta aceste
reminiscenţă cu realitatea contemporană îi revine fiului, naratorul de care
vorbeam. Acesta e paleontolog (cum vine de se leagă, vorba clasicului!, de
găsim în carte multe trimiteri de specialitate) şi face o vizită în Bucureştii
de la sfârşitul secolului trecut. Va locui la un monsieur Dragomir, profesor la universitate, un ins lipsit de
interes, şi va petrece ore mult mai plăcute cu un personaj semiboem, Sorin
Manea, herpetolog ieşit timpuriu la pensie, care îl va purta prin capitala
desfigurată de ceauşism şi prost-gustul tranziţiei. Musafirul va avea de pildă
ocazia să compare Calea Victoriei din povestirile mamei cu artera de azi.
Textul pare pe alocuri luat dintr-un ghid de călătorie.
Autorul pare să fi desfăşurat un efort de
documentare remarcabil. Reconstrucţia cuvieriană a Bucureştilor de demult e
minuţioasă şi probabil conformă cu realitatea în cea mai mare parte a ei.
Elveţianul nu contrazice stereotipurile comune privind naţia respectivă.
Romanul e lipsit de o acţiune propriu-zisă, personajele nu contează, iar
tentativele de a le caracteriza sunt mai degrabă stângace, mai ales când vine
vorba de eroii timpului prezent. Probabil că romancierul nici nu şi-a dorit cu
adevărat asta şi a pus toată miza pe jocul amintirilor. Muzica înghiţită poate
fi o lectură interesantă pentru conaţionalii noştri, atât de atenţi la cum îi
văd străinii, deşi din perspectiva artistică cartea păcătuieşte prin lungimi şi
pasaje mai pedestre, tributare clişeelor literare.
Fact checking
În ciuda efortului făcut pentru o cât mai
bună documentare, în text se strecoară inexactităţi. De exemplu, sculptura Alergătorii a lui Boucher, amplasată cam
ingrat pe Calea Victoriei, a fost realizată în 1913, nu în 1918, cum ne spune
romanul. Sorin Manea o pomeneşte pe o anume Mascha Schachter, o americană care a
fost la Bucureşti în calitate de corespondentă de presă şi a locuit la Athenée
Palace între 1940 și 1941. În Mascha o recunoaştem uşor pe R. G. Waldeck, cea cu romanul Athenée Palace, inspirat şi el din
realitatea românească.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu